Buna ziua, prieteni
Natan Garstea
Jurnalul meu personal
miercuri, 23 februarie 2022
Despre caritate
luni, 21 februarie 2022
Rezervele valutare
Dragi prieteni, haideți să vorbim despre rezervele valutare
Știu că tema sună cumva tare specializat, dar în ultimul timp se vorbește mult despre rezervele noastre valutare și dacă am putea cumva să le folosim. Am decis să fac puțină claritate în aceasta. Explicațiile sunt simple, cu exemple interesante, și după ce veți citi aceasta, o să înțelegeți economia mai bine decât unii foști președinți. Vă promit.
În primul rând, de unde și cum apar rezervele valutare
După cum știți, pe teritoriul Republicii Moldova, mijlocul legal de plată este leul moldovenesc. Cât timp veniturile voastre sunt în lei, și cheltuielile în lei, aceasta lucrează perfect. Dacă, însă, încasările sau plățile sunt în valută, deja apar complicații. Din păcate, leul moldovenesc (încă) nu este valută liber-convertibilă, și voi nu puteți cere partenerilor străini să se achite cu voi în lei moldovenești, sau să insistați la Gazprom, de exemplu, ca plata să fie făcută în lei. Mai mult ca atât, nici băncile străine nu au și nici nu doresc să aibă lei. Din aceste cauze, la efectuarea unor operațiuni cu străinătatea, survine un moment când valuta este schimbată în lei, sau leii în valută.
Care sunt operațiunile la care mă refer? Pentru companii, de regulă, operațiuni de import-export sau mișcări de capital. Pentru persoane - de obicei, remitențe. Pentru Stat - primirea de granturi sau împrumuturi străine. Și, în momentul când beneficiarul valutei celea o să dorească să facă careva plăți în Moldova, el va trebui să o convertească în lei.
Păi iată. Valuta care se convertește în lei, ajunge, în cea mai mare parte, la Banca Națională. Nu explic acum în detalii mecanismul, el este destul de complex, dar excedentul de valută de pe piața noastră este absorbit, până la urmă, de Banca Națională.
Și, evident, BNM nu ia acești bani gratis. Banca Națională cumpără valuta respectivă de pe piață, în cadrul intervențiilor sale valutare. Și plătește pentru valută cu lei moldovenești. Sau, un alt mecanism, banii primiți de Guvernul Republicii Moldova. Guvernul nu poate utiliza în programele sale și în plățile sale valută. De aceea, când Guvernul primește un grant de la UE sau o finanțare de la FMI, banii ceia, valuta, vin la Banca Națională, iar Ministerul Finanțelor primește de la Bancă echivalentul în lei a sumei respective.
La moment, valoarea rezervelor valutare constituie 3,9 miliarde dolari, ceea ce acoperă importurile Moldovei pe vreo 6 luni.
Rezervele valutare și masa monetară
Și aici ajungem la un alt aspect important. Formarea și evoluția rezervelor valutare este strâns legată de formarea și evoluția masei monetare din țară. Atunci când BNM cumpără valută și își mărește, astfel, rezervele valutare, ea emite lei (ca să cumpere valuta), și masa monetară în țară crește. Iar când Banca Națională vinde valută din rezervele sale (de exemplu, unei companii care urmează să-și achite importurile, dacă suma este mare și piața interbancară în ziua respectivă nu oferă suficiente mijloace, BNM va face o intervenție de vânzare a valutei, de altfel, cursul ar lua-o razna), ea o vinde contra leilor, și leii respectivi sunt sterilizați, scoși de pe piață. Când rezervele valutare scad, scade și masa monetară, suma de lei aflată în circulație.
Eu mult timp m-am gândit ce analogie aș putea da. Imaginați-vă un local, care folosește drept mijloc de plată pe teritoriul lui doar niște fise. Un cazinou, de exemplu. Acum, evident, eu nu mă refer la leii moldovenești drept fise de cazinou, și nici la țară drept un cazinou, acesta e doar un exemplu care va ajuta să înțelegem mai bine funcționarea sistemului. La intrare în local, dacă vreți să faceți acolo careva tranzacții, va trebui să schimbați banii cu care ați venit pe fise ale cazinoului. Banii rămân la casieria de la intrare, iar când ieșiți, veți schimba fisele (mai multe sau mai puține ca atunci când ați venit) înapoi pe bani. Fisele în local nu apar din aer, ele sunt eliberate doar în schimbul banilor, și valoarea fiselor este acoperită de valoarea banilor din casierie. Dacă conducerea localului ar decide să dăruiască cuiva niște fise, fără a pune în casierie bani pentru ele, la închiderea localului cuiva nu-i vor ajunge bani să-și schimbe fisele, sau, dacă se vrea ca toți să primească ceva, va trebui fiecărui de plătit mai puțin decât valoarea inițială a fisei. Așa, un fel de inflație în lumea fiselor.
Analogia, cred, este destul de evidentă și clară. Valuta nu are circulație pe teritoriul Moldovei, de aceea ea este lăsată la intrare în casierie - la Banca Națională. Iar în schimb, BNM eliberează mijloacele de plată valabile la noi - leii moldovenești, fisele din exemplul nostru. Suma fiselor eliberate este egală cu activele casieriei - cu banii lăsați la intrare. Astfel încât, dacă toți vizitatorii vor dori să plece, fiecare fisă să poată fi răscumpărată echitabil.
Acum, într-o economie reală (ca și într-un cazinou bun, de altfel), activitatea economică nu încetează niciodată, nu vine un moment când toate fisele sunt răscumpărate, sau toți leii din economie sunt restituiți și schimbați înapoi pe valută. De altfel, activele băncii naționale sunt constituite nu doar din rezervele valutare, ele se formează, de exemplu, și din datoria statului față de Banca Națională (Asta e altă istorie, de altfel, fascinantă, când a fost pus în circulație leul moldovenesc, primii bani, Ministerul Finanțelor a emis valori mobiliare pentru acoperirea lor, și le-a transmis Băncii Naționale, în schimb la leii emiși de bancă. Astfel, primii lei aveau drept acoperire garanția Guvernului, banii au fost puși în circulație având drept suport veniturile fiscale viitoare. Poate voi scrie cândva despre aceasta.)
Contabilitatea emiterii de bani
Evidența emisiunii monetare, este, la fel, o chestie fascinantă și, în același timp, de o simplitate elegantă. Banca Națională vinde leii pe care-i emite, în schimbul la diverse active. Valută, de regulă, sau valori mobiliare de stat, sau același aur, de exemplu (plus, deja în economie mai există procesul multiplicării banilor din conturi prin credit, dar aceasta e o altă discuție). Dacă plasarea leilor se face la prețul corect al activelor primite pentru ei, BNM nu are nici profit, nici pierderi din această operațiune. În sens, dacă emite exact atâți lei cât costă activele cumpărate, pasivele băncii naționale (banii emiși) și activele ei (valuta sau valorile cumpărate) vor crește egal, și bilanțul ei crește fără a avea profituri sau pierderi. Iar când masa monetară este sterilizată, când BNM vinde din activele sale și răscumpără lei, iarăși, dacă aceasta se face la prețul de piață (de exemplu, la cursul oficial al valutei), atunci activele și pasivele se vor micșora proporțional, fără profituri sau pierderi.
Dacă, însă, de exemplu, Guvernul ar reuși să convingă cumva BNM să emită niște bani pe care pur și simplu să-i transmită guvernului, aceasta ar fi o emisiune monetară neacoperită. Banii s-ar emite, dar în schimb BNM nu ar primi nimic. Această sumă ar merge în pierderile BNM, și i-ar micșora capitalul. Dacă capitalul băncii centrale cade sub o anumită limită, Guvernul trebuie să o recapitalizeze - să transmită niște active, niște valori mobiliare de stat. Acest mecanism automat descurajează emisiunea neacoperită de bani, și face pentru Stat neinteresantă încercarea de a porni tiparnița de bani fără a avea vreo acoperire pentru ei.
Diferența între Ministerul finanțelor și Banca Națională
Mulți dintre noi uneori nu înțelegem până la capăt distincția între banii Statului, și banii emiși de BNM. Dacă Banca națională este națională, a Moldovei, de ce ea nu emite bani atunci când ei trebuiesc Moldovei? Cred că aici e bine să revenim iar la exemplul nostru cu cazinoul.
Statul ar putea fi comparat în acest caz cu cazinoul în sine. El câștigă din urma activității vizitatorilor - din banii rămași la automate, sau din cazurile când la ruletă cade zero, sau din diferența între probabilitatea reală în zaruri și mizele oferite ce cazinou pentru combinațiile celea. Iarăși, repet, eu nu compar sistemul fiscal cu un joc de noroc, e doar o analogie bună fiindcă acolo circulă fise. Cazinoul nu-și ia direct fise din casierie, el le acumulează de la jucători, și apoi poate schimba fisele celea în bani la casierie. Dacă cazinoul pur și simplu va lua banii clienților din casierie, sau își va lua fise de acolo fără să plătească pentru ele - iarăși, ajungem în situația când fisele nu mai au acoperire și nu vor putea fi convertite în bani. Și în cazinoul cela va înceta să mai vină lumea, și vizitatorii lui permanenți vor fugi în alte cazinouri, care se țin de reguli.
Statul nu poate pur și simplu să ceară să i se tipărească bani. Banii apar din activitățile economice, a populației și a companiilor, și o parte din ei ajung la Stat, la Ministerul finanțelor, în forma de diverse impozite și taxe și accize. Și iată banii ceia Statul, Ministerul finanțelor, și îi poate utiliza. Statul nu poate cheltui mai mult decât îi dăm noi, cetățenii. Și chiar și când se împrumută, el se împrumută din contul impozitelor noastre viitoare. (Aici, iarăși, ar fi loc pentru o discuție interesantă despre aceea că anume de aceasta Statul este responsabil în fața noastră, că funcționează pe banii noștri, și, în același timp, noi, dacă vrem ca el să poată funcționa și să avem un stat puternic, suntem responsabili în fața lui cu plata obligației noastre față de el. Dar asta altă dată.)
Unde sunt păstrate rezervele valutare
O temă aparte de discuții, care apare foarte des, este păstrarea rezervelor valutare. De ce ele sunt păstrate peste hotare, și nu lucrează pentru economia Moldovei?
Prin însăși natura lor, rezervele celea sunt constituite din valută, și, după cum am mai spus, valutele nu pot servi drept mijloc de plată pe teritoriul Moldovei. Dar - valoarea valutei respective a fost achitată de BNM în lei, și leii emiși deja „lucrează“ pentru economia noastră.
Rezervele valutare nu pot fi păstrate în Moldova (mă refer la sumele din conturi, nu numerarul de valută care circulă la noi, acela e un circuit separat). Și, gestiunea lor este una din activitățile importante ale Băncii centrale. O parte din ele este menținută în active foarte lichide (asta nu înseamnă ude), pentru a se putea reacționa rapid la orice evoluții ale pieței și necesități de plată. O parte sunt investite, în diferite valute, în diferite state, în diferite instrumente. Banca Națională urmărește, în primul rând, siguranța acestor plasări, dar și, eventual, profitabilitatea lor, când aceasta este posibil.
Când sunt utilizate rezervele valutare
În principiu, dacă activitatea economică este normală, existența rezervei valutare este doar o garanție de fond. Importantă, care însăși prin existența sa dă valoare monedei naționale. Dar ea poate deveni esențială și critică în perioadele de criză.
În condiții normale, valuta intră și iese din țară. Exporturile, remitențele și finanțările străine sunt sursele de valută, și ea este folosită la importuri sau plata datoriilor scadente. Dar imaginați-vă că se petrece ceva urât, și exporturile și remitențele se vor diminua semnificativ sau vor înceta. O criză majoră în lume, sau, de exemplu, un război în regiune (tifu-tifu, ducă-se pe pustii). Dar, în același timp, noi suntem dependenți de multe categorii de import, de care nu ne putem dezice: energie electrică, gaz și carburanți, unele categorii de produse alimentare, toată tehnica, etc. Importurile vor trebui finanțate, și dacă valută pe piață nu va fi, aceasta se va face de BNM, prin intervenții valutare (cererea de valută va depăși oferta, BNM va vinde din rezerve, și va steriliza, respectiv, leii cumpărați în această operațiune). Ca să nu mergem departe, în luna noiembrie, când Moldovagaz a trebuit să achite gazul procurat la prețurile de piață din octombrie, BNM a fost nevoită să vândă 237 milioane de dolari din rezervele sale. Și, chiar dacă suma de 3,9 miliarde USD pare una mare, o situație internațională sau regională (sau internă) nefastă poate toca o parte mare din aceste rezerve destul de repede.
Despre propunerea de a folosi rezervele valutare
Și acum, cireașa de pe tortul acestei postări, aceea de ce toți o citiți.
Cu regularitate, în spațiul public apar chemări să utilizăm rezervele valutare pentru binele țării. De ce Banca Națională are miliarde de dolari, și nu se împarte cu noi, cu cetățenii statului. Ei bine, la moment, dacă ați ajuns cu lecturarea acestui text până aici, să știți că cunoașteți și înțelegeți economia chiar mai bine decât un oarecare fost președinte al țării, care nu înțelege chestiile elementare pe care voi deja le știți.
În primul rând, rezerva valutară a fost procurată de BNM, ea nu a apărut din pod acolo. Fiecare persoană care a avut un dolar sau un euro, care a ajuns în sfârșit în rezerva valutară, a primit pentru valuta ceea lei moldovenești. Rezerva valutară nu este o sumă ruptă de economie, un sac de bani pe care stă așezat guvernatorul BNM. Rezerva valutară este contrapartea valutei naționale, acoperirea în baza căreia leii s-au emis. Fiecare dintre noi are deja la sine partea sa din rezervele valutare - echivalentul în lei a părții sale. Și oricine, în orice moment, își poate lua înapoi partea sa din rezerva valutară a țării - dând în schimb leii pe care-i deține. Țineți minte, legătura ceea între leii emiși și mărimea activelor de rezervă.
Dar, să zicem că se adoptă o decizie radicală și tranșantă, prin care de la BNM se naționalizează o parte din rezervele acesteia. Eu nu-mi pot imagina cum anume aceasta ar putea să se facă fizic, dar să zicem.
Întrebarea la care nu are răspuns nici un oarecare fost președinte al țării, și nici restul promotorilor acestei idei, este cum anume banii ceia urmează să ajungă în economie. „Aici sunt trei scenarii“©:
- Să se folosească cumva direct valuta, care să fie distribuită (prin bugetul de stat, sau direct, populației). Pentru ca să putem folosi direct rezerva valutară, aici, în Moldova, ar urma să permitem achitarea pe teritoriul Moldovei cu valută. Aceasta ar distruge complet încrederea în leul moldovenesc, cultivată cu atâta greutate în ultimele trei decenii, și valoarea acestuia. Leul ar ajunge foarte repede pe roluri secundare, noi am pierde orice control asupra masei și politicii monetare, iar inflația, prețurile și fazele ciclului economic ar depinde întru totul de economiile străine, și nu am avea nici o influență asupra lor. Nu trebuie să uităm că valuta națională este un element important al suveranității unui stat, și asta nu sunt cuvinte frumoase, dar o realitate economică obiectivă. Dacă nu dorim să distrugem complet economia națională, această opțiune nu este aplicabilă. Ca efect colaterale aș menționa: devalorizarea continuă a leului, creșterea tuturor prețurilor de import, inflație (în lei), care, la rândul său, va accelera și mai mult fuga populației de la lei la alte valute. Și tot așa, în spirală.
- Să se preia o parte de rezerve de către Stat, să zicem, și apoi ea să fie convertită în lei. Ar arăta cam așa - de la BNM sunt luați un miliard de dolari, și apoi Ministerul finanțelor aduce miliardul cela tot la BNM, să-l schimbe în lei. Fiindcă, cheltuielile bugetare se fac în lei. Aceasta înseamnă că miliardul luat de la BNM va revenit iar la BNM, și banca centrală va trebui încă o dată să emită lei pentru suma ceea. În circulație vor fi echivalentele în lei a două miliarde de dolari, dar ele vor fi acoperite doar de un miliard de dolari rezerve. Acești bani vor începe să ajungă în economie, prin cheltuieli și programe bugetare, și imediat se va resimți în prețuri. Să pompezi în economie un 18 miliarde de lei e un șoc foarte puternic, aceasta va fi însoțit de inflație puternică și devalorizarea leului. Dar asta încă nu e tot. O parte mare din banii ceia vor merge la importuri, fie direct din buget, fie deja când banii vor ajunge la cetățeni. Și, datorită devalorizării leului, lumea se va grăbi să scape de el, cumpărând valută. Așa că, foarte repede, o cotă foarte mare din acele 18 miliarde va ajunge să fie convertită înapoi în valută. Și, știți ce? Rezerve doar nu sunt suficiente pentru toți leii! S-au emis lei ca pentru 2 miliarde de dolari, dar în realitate în rezerve e doar un miliard. Devalorizarea leului se accelerează, prețurile de import cresc, vine un nou val de inflație primară de la importuri și apoi, secundară, de la creșterea generalizată a costurilor în toată economia. Peste jumătate de an un fost președinte se târăște în genunchi pe pavajul colțuros dintre Ministerul finanțelor și Banca Națională, presărându-și cenușă în cap și cu niște lei în mâini, și tot exclamă: „Da nu-ni mai trebu, luaț rezerva înapoi, faceți tot cum era mai înainte…“
- Pur și simplu BNM este forțată să plaseze lei pe suma echivalentă a unei părți din rezerva sa valutară. Să plasezi azi în circulație 18 miliarde lei, fără acoperire. Un exemplu ușor de imaginat pentru toți al efectelor este să luați un pahar cu gaz lampant, și să-l turnați peste un foc de tabără. Dar să o faceți, vă rog, cumva de la distanță. Explozia va fi luminoasă și călduroasă, de foarte scurtă durată, iar apoi veți avea de strâns de prin toată poienița tăciunii și vreascurile arzânde ce au zburat din foc și să încercați să faceți focul iar să ardă. Păi iată, focul de tabără e economia națională. Creșterea momentană a consumului, fiecare-și ia câte un televizor, prețurile cresc fulgerător, importurile cresc până la Lună, balanța comercială din deficitară devine super-deficitară, leul se depreciază la fel de fulgerător, și începând de luna următoare - toți vom avea de trăit cu veniturile anterioare dar cu prețurile noi, iar leul depreciat tot va adăuga și va adăuga valuri noi de inflație, Guvernul va avea de făcut indexări la salarii și pensii și banii pentru indexările celea tot din impozitele noastre vin, sau sunt redirecționate de la școli și drumuri.
Și, oricare ar fi calea aleasă, în bilanțul BNM va apărea o gaură de, să zicem, un miliard de dolari, sau cât acolo din rezerve s-ar lua. Și gaura ceea, dacă țineți minte, trebuie acoperită de Ministerul Finanțelor. Care iar va fi obligat să emită niște obligațiuni de stat, și pe care noi toți va trebui să le plătim următorii 25 de ani. Fiindcă noi spunem, „banii statului“, dar în realitate aceștia-s banii plătiți pe impozite și taxe de mine și de dumneavoastră.
Revenind la analogia noastră cu cazinoul și fisele, situația comparabilă ar fi următoarea. Lumea din cazinou face acolo o mică revoluție, încuie într-un closet administrația și paza localului, și votează să preia controlul asupra banilor din casieria cazinoului. Cumva. Sau să-și împartă mai multe fise, sau să ia chiar bani din casierie. Oricum ar fi, situația va fi următoarea: mai multe fise, tot atâția bani pentru acoperire, sau, tot atâtea fise, dar mai puțini bani pentru acoperire. Oricum ar fi, valoarea fiselor celea va cădea. Și țineți minte, fisele sunt analogia pentru leul moldovenesc.
Concluzia
Concluzia generală, cumva intuitivă, este că banii nu pot să apară din aer. Mai precis, valoarea nu poate să apară din aer. Iar dacă niște bani vor fi tipăriți pe loc gol, fără un suport economic, ei nu vor avea nici o valoare. Dacă așa bani sunt tipăriți și aruncați în circuitul economic, ei se amestecă cu restul banilor, și diluează valoarea lor pentru toți.
Această încercare, de a mai folosi o dată rezervele valutare pentru a crea valoare, deși valoarea lor deja este în economie, îmi amintește de încercările unor inventatori de a crea un perpetuum mobile, un motor veșnic. Cineva care a studiat și a înțeles primul și al doilea principii ale termodinamicii, pur și simplu acceptă că aceasta este o lege a naturii, că energia nu poate apărea de nicăieri, și gata, merg mai departe. Dar niște repetenți la fizică, sau cineva care refuză să creadă niște principii fundamentale de funcționare a lumii, pot încerca iar și iar și iar să creeze un motor care va face energie din nimic.
Și, la fel e și ideea de utilizare a rezervelor valutare. Unica deosebire - eșecul unui inventator de perpetuum mobile e doar eșecul lui personal. Pe când experimentele cu crearea valorii economice pe loc gol, la nivel de țară, afectează toată țara. Și aceasta deja nu mai e glumă, și desigur aici nu mai este loc pentru repetenții care nu pot înțelege niște principii naturale și fundamentale ale economiei.
duminică, 18 aprilie 2021
Paraziții de like-uri
Prieteni, voi cum faceți cu paraziții de like-uri?
Știți acest termen, de „parazit de like-uri” (PL)? Cineva are o agendă, un mesaj, o idee, sau pur și simplu vrea să se facă mai vizibil. Fiindcă vizibilitatea sa este relativ redusă, însă el consideră că mesajul lui trebuie auzit de cât mai multă lume.
Și iată el vine într-o discuție cu multe reacții. Cu like-uri, cu comentarii, la cineva cu o vizibilitate destul de mare. Cel puțin, mai mare ca a PL-ului. Și postează acolo un comentariu. De obicei, comentariul ține de agenda lui și nu prea are treabă cu discuția. Sau, are legătură doar tangențial. Sau, doar în cap la PL. Poate fi un obișnuit what-about, poate fi ceva complet colateral, poate începe la temă dar să se termine exact unde-l interesează pe respectivul.
Acum, scopul PL, conștient sau inconștient, este destul de evident. Să mai capteze ceva atenție pentru sine și tema sa, să mai deturneze discuția în tema ce-l interesează, poate să mai atragă câțiva adepți pe profilul / pagina sa. Poate să vă convingă despre importanța agendei lor. Asta exclud cazul trollilor care sunt din start rău-intenționați.
Deci, întrebarea mea. Prieteni, voi ce faceți cu paraziții de like-uri care vin la postările voastre? Îi ignorați, că până la urmă, mai multe comentarii cresc și vizibilitatea postării inițiale? Interveniți în discuție pe agenda propusă de ei? Interveniți să excludeți deturnarea și să readuceți discuția la tema inițială? Ștergeți comentariile lor? Îi blocați?
Care ar fi conduita optimă în cazul lor?
duminică, 23 februarie 2020
Ok, boomer
Care ruptură? Acea care trece între privitul televizorului și privitul canalelor de pe youtube. Între cititul ziarelor și urmărirea noutăților de pe facebook. Între delectarea cu o revistă coloră cu poze, și derulatul imaginilor de pe instagram. Între mersul la bibliotecă, și descărcatul unei cărți de pe internet. Între scrisul caligrafic și rapid de mână, și tapatul rapid pe ecran senzorial. Între pauzele penibile în comunicare, când stați acum 20 de ani cu cineva la masă, și la fel de penibilul stat cu nasul în telefoane a tuturor celor prezenți azi. Între Enciclopedia Britannica și Wikipedia. Cred că ați înțeles la ce ruptură mă refer.
De ce eterna? Fiindcă, dacă și este un lucru constant în istorie, asta e repetitiva lamentare a bătrânilor că tinerii nu mai sunt ca pe timpul lor, că moravurile au decăzut și că nu-i clar încotro se îndreaptă lumea. De la titanomahia din mitologia Greciei antice, și terminând cu generațiile romanilor dinaintea războiului civil, toate au același refren. Care deloc nu se deosebește de aceea ce aud azi toți tinerii, și ce spun azi toți acei în vârstă.
Însă astăzi, la eterna irascibilitate și bombăneală a bătrânilor, se mai adaugă un factor nou, și anume evoluția tehnologică tot mai accelerată. Astfel, la veșnicii factori care cauzau această ruptură între generații - moda, interesele, slang-urile, uneori evoluțiile sociale sau morale - se mai adaugă ceva nou, ce are un impact tot mai mare.
Nu vreau să teoretizez despre impactul tehnologiilor asupra generațiilor, și nici să listez generațiile și caracteristicile lor, este scris foarte mult la aceste teme. Vreau să povestesc altceva.
Este o expresie, la care țin foarte mult: când doi se ceartă, când doi nu se înțeleg, totdeauna este vinovat acel mai deștept, mai înțelept. Păi iată, stimați colegi de generație. Cum credeți, cine-i vinovat de aceea că o parte mare din cultura la care noi ținem nu este acceptată de tânăra generație, în forma în care noi încercăm să o transmitem?
Nu e vina tinerilor că nu le este interesantă cultura mai veche, în forma în care noi încercăm să o transmitem. Cărțile mari și groase care necesită câteva săptămâni de lectură, câteva ore zilnic. Spectacole, contextul cultural al cărora este demult pierdut. Filmele vechi și sublime, care însă au devenit baza și inspirația la atâtea filme noi de atunci, încât nu mai lasă loc de surpriză și de noutate. Lor le plac Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael, dar nu aceia la care v-ați gândit voi.
Și da, se pare că o parte mare din profunzimea și vastitatea culturii la care noi ținem este pierdută pentru ei. Dar știți, asta nu e vina lor. Nu e datoria lor să încerce să ne înțeleagă și să învețe ce noi încercăm să le dăm drept o curiculă obligatorie. Ei nu ne sunt datori cu nimic.
Asta noi, dacă vrem să ajungem la ei, trebuie să coborâm din turnurile noastre de fildeș, să încercăm să-i înțelegem, să încercăm să adaptăm aceea ce considerăm valoros din cultura noastră suporturilor și formelor obișnuite pentru copii de azi. Fiindcă nu mai suntem noi așa de deștepți, dacă nu ne vom da seama cum să o facem, și nu mai suntem noi așa de înțelepți dacă nu vom înțelege de ce aceasta este important.
Nu că aș fi eu un etalon de inteligență și înțelepciune, dar totdeauna m-a fascinat acest punct de inflexiune între generații. Cum să reușești să transmiți mesajul vechi în forme și pe suporturi noi. Asta doar este atât de captivant și interesant, o adevărată provocare intelectuală, un proces în care permanent înveți ceva nou și nu-ți permiți să împietrești în trecut.
Ca, de exemplu, Lăpușneanu pe Twitter: http://natangarstea.blogspot.com/2010/08/istorii-povestite-pe-twitter-alexandru.html
Sau, secretul unei postări virale, pe exemplu lui Martin Luther: http://natangarstea.blogspot.com/2017/06/despre-postari-virale.html
Haideți să coborâm din turnurile de fildeș, haideți să nu mai fim condescendenți față de cultura generației tinere. Fiindcă, ne place nouă sau nu, aceasta va fi cultura principală, main-stream peste 20 de ani. Trenul merge înainte, și dacă vrem să lăsăm în acest tren ceva ce considerăm valoros, noi trebuie să alergăm după el, nu să așteptăm să mai vină el la stația noastră. El a trecut demult de stația noastră, și va merge tot înainte.
Dar dacă nu, tot la ce se va rezuma schimbul cultural cu generația tânără va fi că ei ne vor asculta lamentările și apostrofările, mai mult sau mai puțin amabil, și vor spune, sau se vor gândi: „Ok, boomer!”
marți, 14 noiembrie 2017
Paradoxul Bitcoin-ului
Evident că pe urmă are loc o corectare a pieței, cu diminuarea prețului. Dar aceea că prețul se stabilizează nu înseamnă că se va reveni la funcția de mijloc de plată a Bitcoin-ului. Fiindcă o parte mare din posesori l-au cumpărat la prețuri anterioare, mai mari (și vor pierde dacă vând acum), și majoritatea posesorilor așteaptă următoarea rundă de creștere speculativă a prețului.
Și nu cred că există vreo scăpare din această capcană în actualele condiții de emitere și circulație a Bitcoin-ului.
Acum imaginați-vă că vreo țară ar alege bitcoin-ul ca valută națională, ce blocaj economic ar urma. Prețurile în fiecare care zi s-ar micșora vertiginos. Brutarii, de pildă, nu ar dori să producă pâine, și ar arștepta stabilizarea prețurilor. (Pentru ce să cumpere azi făina cu un bitcoin kilogramul, când mai bine așteaptă și mâine va cumpăra cu jumătate de bitcoin. Dar dacă va aștepta și mai mult, va cumpăra și mai ieftin. Plus, pâinea vândută mâine făcută din făina de azi deja poate să coste mai ieftin ca făina utilizată la facerea ei.) Brutarii, evident, sunt o metaforă pentru întreaba economie.
Acum, dacă ar exista un organ care ar regula emisiunea de bitcoini, evident că în perioadele de cerere sporită pentru monedă, ar extinde creditul în această monedă, pentru a menține stabilitatea prețurilor (și pentru a nu admite transformarea ei din mijloc de plată în obiect de investiții și speculații). Dar bitcoinul nu are așa un mecanism, și este complet expus volatilității pieței.
Una din cauzele naturii investiționale a bitcoinului e și aceea că el nu se obține în urma unei activități economice. Un agent economic care desfășoară activități economice (produce și vinde ceva), dacă azi încasează bitcoini din vânzarea produselor, mâine va trebui să-i plătească (cel puțin parțial) pentru procurarea de materii prime și achitarea salariilor, ca să-și continuie activitatea. Astfel, chair ei vor crea presiunea pentru răspândirea bitcoinului ca mijloc de plată.
Din păcate, însă, bitcoin-ul nu se obține în urma unor activități comerciale, ci a mineritului pasiv (cu excepția, poate, a fermelor care au apărut în ultimul timp, dar și acolo e vizată latura investițională a bitcoinilor). Minerii nu sunt presați de imperative economice să pună în circulație bitcoinii care-i acumulează, aceasta din start împinge spre o atitudine investițională, și face să dispară necesitatea amplă de accceptare a lor ca mijloc de plată. Și nu văd cum aceasta se poate schimba.
marți, 19 septembrie 2017
Copilăria fericită
marți, 25 iulie 2017
Mersul pe funie
Știu că noi toți avem probleme foarte mari și serioase cu aceea ce se face la noi (și aici nu ironizez), dar totuși, așa o întrebare.
Ce voi credeți despre capacitatea omenirii de a supraviețui armelor nucleare? Credeți ceva despre aceasta? Vă gândiți la aceasta? Preferați să nu vă gândiți la aceasta? Sau credeți că nu este deloc relevant?
Fiindcă iată mă uit eu la istoria noastră, a omenirii, și mă apucă foarte mari îndoieli. Când este vre-un război mare și sângeros (ca primul, sau al doilea mondiale), și când vezi cum el zi de zi toacă poporul tău (în primul război mondial, în medie, “burn rate”, cum numesc asta specialiștii în domeniu, era de 10,8 mii oameni pe zi, iar în al doilea, în medie, câte 11,6 mii oameni pe zi, gândiți-vă la aceste cifre, apropo, asta fără civili), vei fi gata la orice să faci războiul să se termine cât mai repede.
În perioadele de pace, lumea devine tare gentilă și încheie o mulțime de acorduri despre limitarea utilizării unor tipuri de arme și de practici, despre atitudinea față de prizonieri și aceea că populația civilă nu trebuie să sufere. Și toate aceste acorduri țin doar până în momentul când în următorul război cineva e strâns la perete, și deja pentru el contează supraviețuirea, și nu hârtiile celea semnate pe timp de pace.
Păi iată, imaginați-vă un război mare, cu adevărat mare, în lumea contemporană. Care implică puteri nucleare și care se întinde și se întinde… și lumea moare și moare, și situația devine tot mai gravă și mai gravă pentru toți. Și undeva acolo este geamantanul cela cu un butonaș pe el, care poate opri tot asta. Și indiferent de consecințe… care e certitudinea că cineva nu va apela la el.
Și nu, pe nimeni nu va mai opri aceea ce orori produc exploziile nucleare asupra inamicului. Chiar și până la exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, în ultimele luni ale războiului, bombardamentele distrugeau orașe întregi de pe fața pământului cu o rată de câteva orașe pe săptămână. (Nu exagerez. În fiecare săptămână erau rase de pe fața pământului 2-3 orașe. Uneori mai mult. Carpet bombing, firestorm, chestii.)
Drept principal argument că armele nucleare nu vor fi utilizate e adusă doctrina distrugerii reciproce - dacă unul din cele două mari blocuri nucleare folosește armele celea contra celuilalt, imediat va urma replica nucleară.
Aici nu pot să nu-mi amintesc despre cartea “The Great Illusion” de Norman Angell, care a fost publicată în 1909. Cartea explica că un război mare nu mai este posibil fiindcă aceasta nu este convenabil nimănui. Și demonstra aceasta. Și toate statele dezvoltate erau de acord cu concluziile cărții, și ea era permanent adusă ca argument în discuțiile geopolitice. Și apoi s-a petrecut 28 iunie 1914, când a fost asasinat Franz Ferdinand, și timp de o lună, toată lumea, fără a crede aceasta, și spunând că un război mare nu este posibil, se îndrepta cu pânzele sus anume spre războiul cela mare. Țineți minte, 10,8 mii oameni pe zi.
Și chestia nu ține doar de dorințele și de rațiunea noastră colectivă. Pentru a porni așa chestii, e nevoie doar de o decizie neinspirată a unei singure persoane. Priviți, de exemplu, filmul “Dr. Strangelove”, care e exact despre aceasta - cum un om poate declanșa un război. Dar dacă până acum peste așa greșeli se putea trece, acum, având arme nucleare, ele ar putea fi fatale pentru noi toți. Și acum uitați-vă în jur, câți oameni întâmplători ajung în apropierea geamantanului cela cu butonaș.
Noi suntem niște maimuțe care au pus mâna pe un automat cu siguranța scoasă. Când el va împușca e doar o chestie de timp. Bertrand Russel spunea: Putem rezonabil presupune că un om antrenat poate merge pe o funie întinsă la înălțime timp de 10 minute, fără să i se întâmple nimic, dar nu e rezonabil să presupunem că va putea face asta fără accidente timp de 200 de ani.
Priviți-l, spre exemplu, pe Robert Oppenheimer, povestind despre reacțiile colegilor lui fizicieni, când au reușit prima testare nucleară, și când unii dintre ei, inclusiv el, au înțeles și urmările creării noii arme:
De ce eu spun tot aceasta? Unica noastră soluție e să nu admitem vre-un nou mare război. Și tot sistemul de relații internaționale din 45 încoace, cu toate neajunsurile sale, era făcut așa ca să preîntâmpine războaiele mari. Fiindcă atunci lumea era speriată de ce-a fost, și înțelegea foarte bine ce poate urma (și la bunica mea, de pe mama, și la bunelul meu, de pe tata, la masă primul toast totdeauna era “pentru pace”, fiindcă ei știau cum e când nu e pace).
Iar acum noi am uitat aceasta, și apare tot mai multă lume care se gândește că un război sănătos e mai bun decât o pace rea, și există unele scopuri care scuză orice mijloace, și așa mai departe.
Pentru mine, aceasta e înfricoșător. Automatul e încărcat, siguranța scoasă, iar noi, maimuțelele, continuăm să ne jucăm cu el.
O să termin notița cu un mesaj adresat generațiilor viitoare de către un supraviețuitor al bombardamentului Dresdei, Kurt Vonnegut, care a văzut cu ochii lui ce pot face oamenii unii altora:
marți, 20 iunie 2017
Despre postări virale
luni, 5 iunie 2017
Călătoria în Suedia
Întrebarea era dificilă, m-am gândit mult înainte să răspund. Dar până la urmă l-am ales pe Tăticu, fiindcă el mă poartă pe umeri, poate să facă ca Booba și mă ține cu o mână în brațe cât cu cealaltă se rade.
Tăticu a părut tare ușurat și bucuros că l-am ales pe el. După ce a închis telefonul, mi-a promis că îmi ia o ciocolată mare-mare.