Identitati si nationalitati

Zilele astea m-am prins asupra faptului că atunci când mă gândesc la grupurile din care este compusă societatea noastră, unul din criteriile care apare numaidecât este etnia: ruși, ucraineni, găgăuzi... Și din păcate aceasta ne caracterizează pe toți. Și ne încurcă să ne simțim uniți și împreună. Când vorbim, noi spunem că suntem români sau ruși sau ucraineni, și uităm aceea ce ne unește.

De azi înainte eu voi folosi sintagma Moldovean. Moldovean de naționalitate română. Moldovean de naționalitate rusă. Moldovean de naționalitate găgăuză. Moldovean de naționalitate ucraineană, moldovean de naționalitate bulgară. Despre Igor Dodon, dacă tot insistă așa mult, voi zice că e moldovean de naționalitate moldovenească.

Cât este de simplu și cât este de normal să spunem și să gândim anume așa. Mă uit la exemplu Statelor Unite ale Americii - o țară de emigranți, unde chiar nu a existat o identitate inițială. Și uitați-vă cum au reușit să facă un obiect de mândrie din faptul de a fi cetețean SUA. Indiferent de naționalitate.

Moldoveni, să aveți o primăvară frumoasă. Indiferent  de naționalitatea voastră.

Despre situatia politica si alegerea presedintelui

Ziua purificarii

Deşi îi este cam frică de operaţie, Greg încearcă să ascundă acest lucru, doar astăzi împlineşte nouă ani, e aproape matur, cel puţin aşa crede el, este palid la faţă şi mânuţa-i este încleştată de palma mea, multe aş da să nu treci şi tu prin acest calvar, poate să nu mergem, ne întoarcem acasă şi...

...multe aş da să nu treci şi tu prin acest calvar, ce să-i faci, de la această operaţie nu se poate eschiva nimeni, sau poate ?, în invitaţie nu scria nimic despre obligativitate, putem să nu m...

...în invitaţie nu scria nimic despre obligativitate, ei sunt convinşi că vor veni toţi, bietul copil, va trebui să vorbesc serios cu medicul ce-l va opera.
Gregor se întoarce spre mine:
— Tăticule, cum crezi, vor veni toţi?
Cine toţi, cine ?, ah, da, invitaţii la ziua lui, Doamne, în asemenea clipe se mai poate gândi la oaspeţi, deşi, de ce nu, are doar opt, nu, deja nouă ani.
— Cred că toţi.
— Va veni şi Max?
— Max în primul rând.
Gregor tace nehotărât, să mă întrebe sau nu, i se poate citi totul pe faţă, despre fetiţa aceea, cum o cheamă... mă va întreba sau nu?
— Tăticu...
Mă priveşte şovăitor, cât de mult seamănă cu Margareta, aceeaşi faţă, va întreba sau nu?
— Tăticu, dar Elena va veni?
— Va veni şi Elena, fii liniştit. Nu poate să nu vină.
Se îmbujorează şi evită să mă mai privească, pare mai vesel, degrabă vom intersecta bulevardul “Fericirea” şi apoi nu mai rămâne mult până la spital.
— Dar ce fel de tort va face mămica?
— Nu ştiu, Gregor, trebuie s-o întrebăm pe ea.
Mă opreşte în faţa unei vitrine cu jucării, la ce se uită? la poliţist sau la rachetă? sau la ambele?
— Tăticule, îmi spui ce cadou mi-ai luat? Hai, te rog!
Fără să vreau, zâmbesc, de-aş avea eu grijile tale, sigur a răscolit prin toată casa, drăcuşor mic ce eşti.
— De ce nu vrei să mai aştepţi câteva ore, până vom începe să serbăm?
Mergem mai departe, Greg mână distrat o piatră pe trotuar, şutând-o când cu dreptul, când cu stângul, îşi strică încălţămintea, ar trebui să-l dezvăţ de acest prost obicei, însă nu-i pot interzice micile lui plăceri de copil, mai ales astăzi.
— Mai târziu, după ce va trece ziua mea, să-mi spui, te rog, unde l-ai ascuns. Am căutat peste tot, însă nu l-am găsit.
Piatra ajunge la picioarele mele şi i-o pasez uşurel înapoi, bine că am lăsat cadoul la vecini, neapărat îl găsea, încuviinţez grav din cap cum că da, îţi voi spune, degeţelele lui îmi strâng mai puternic palma.
— Dar mămica va merge astăzi la cursuri?
Se va supăra, într-adevăr, Margareta ar putea astăzi să nu se ducă la cursu...

Predarea limbii romane

Acum câteva luni, când s-a declanșat marele scandal legat de examenul de română la bac în Găgăuzia, mi-am amintit despre experiența mai multor țări europene în cadrul proceselor de formare a statelor naționale în secolul XIX.

Primul exemplu, Italia. De la destrămarea Imperiului Roman, Italia totdeauna a fost împărțită în mai multe regiuni, regate, orașe-state și, desigur, state papale. De-a lungul timpului în fiecare din aceste entități s-a dezvoltat un dialect propriu al latinei vulgare. Oricum, deosebirile între dialecte erau foarte mari, cineva din Piedmont fiind aproape imposibil să se înțeleagă cu cineva din Sicilia sau Calabria.

Odată cu unificarea politică a Italiei, a devenit evidentă problema formulată atât de bine de către Metternich: Italia era doar o noțiune geografică, fără a avea vre-un alt sens. Dacă e tot să vorbim despre limba vernaculară, doar 2,5% din populație puteau vorbi limba italiană standardă la unificarea țării, în 1861. Și una din primele griji a lui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, a fost crearea unei rețele de școli de stat, scopul principal al cărora era predarea limbii italiene în toată țara. Acesta a fost începutul adevărat al creării unui stat unic și al apariției unei națiuni.

Un alt exemplu, România. După unirea principatelor române din 1859 sub conducerea lui Cuza, una dintre principalele probleme de asemenea a fost crearea unei unități lingvistice. Printre primele măsuri a fost reforma ortografiei din 1862, cu adoptarea  alfabetului latin, ceea ce a permis crearea unui sistem unic de educație în toată țara. În anii 1880 Spiru Haret, care era ministru al educației, a creat un sistem foarte ambițios de reformare a învățământului, scopul căruia era construirea națiunii. Până atunci școli erau numai prin orașe și, uneori, pe lângă biserici și mănăstiri. Haret a împânzit țara cu nenumărate școli la sate, care deseori erau într-o singură încăpere, aveau un singur învățător, o tablă și un steag. Dar aceste școli existau.

Importanța acestor școli a devenit și mai mare după 1918, când România s-a pomenit cu câteva regiuni unde limba română era vorbită mai puțin - Transilvania, Bucovina, și Basarabia. Anume școlile au avut rolul de promovare a limbii române și de creare a unui spațiu cultural unic. Eficiența funcționării lor în perioada interbelică o pot aprecia personal - bunica mea care a făcut renumitele patru clase românești, chiar și pe timpul sovietic citea mult mai bine textele scrise cu alfabet latin decât chirilic.

Nu mă voi opri asupra exemplului Germaniei, este mult de vorbit și de povestit acolo. Deși în 1871 a fost proclamată crearea Imperiului German, aceasta încă nu însemna apariția unui popor. A urmat o perioadă de promovare centralizată a unei limbi unice și a unui model unic de educație (în Germania mai era foarte acută la moment și problema religiei). A început o perioadă de germanizare intensă a altor națiuni, existente pe teritoriul Imperiului.

Ideea generală cred că este clară. Dacă încerci să construiești o țară pe principiu național (nu federal), trebuie să pui la bază limba, până la urmă acesta este elementul care unește și definește o națiune. Și îmi pare evident că, dacă vrei să creezi o țară cu adevărat unitară, cu populație omogenă și care, mai important, să se simtă unită, să știe că constituie un singur popor, trebuie să începi de la limbă.

Noi suntem toleranți în probleme de limbă. Foarte toleranți. Până la urmă, e doar mijloc de comunicare, și deseori e mai importantă comunicarea propriu-zisă decât aceea cum ea se face. Și în ce limbă.

Însă dacă e să facem abstracție de cotidian, și să privim per ansamblu, societatea noastră este compusă din foarte multe grupuri diferite (indiferent de criteriu, etnic, politic, confesional), care permanent o trag în direcții diferite. O limbă unică cunoscută de toți ar putea fi cimentul cela care ar întări și ar uni țara. Cred că aceasta nu va fi contestat de nimeni.

Nu știu dacă a existat imediat după 1991 vre-un program național de promovare a limbii române, cred că da - atunci problema era în vogă. Oricum, dacă acespt program și a existat, pe timpul comuniștilor el a fost fost abandonat, iar rezultatele sale anterioare au fost compromise complet. Iar după ei îmi pare că nu s-a mai întreprins nimic în acest sens.

Și iată, peste 20 de ani de la independență, se dovedește că în școlile și liceele din Găgăuzia nu sunt suficienți profesori de limbă română. Și, presupun eu, acolo unde ei sunt, predarea limbii se face așa cum știm toți: formal, fără suflet, și, mai grav, fără a se cere multe de la elevi. Scrie în program limba română, este limba română, dați-ne pace.

Nu cred că ar fi foarte-foarte costisitor pentru Guvern să găsească profesori buni de limbă română cu care să completeze școlile de acolo. Desigur, va trebui să-i asigure cu locuință, și asta costă. Dar nu cred că acest cost este exagerat pentru a asigura integrarea normală a tinerilor de acolo în viața noastră. Ca ei, absolvind un liceu găgăuz, să poată veni să învețe la Chișinău, și nu să trebuiască să rămână pe loc sau să plece în Odesa sau Moscova. Și să nu se mai simtă marginalizați din cauza că nu se pot angaja, că nu pot comunica și că nu sunt lăsați să uite că ei sunt altfel.

Îmi dau seama, problema este destul de sensibilă, și atinge unele teme mai delicate, legate de identități naționale. Și da, iar e perioadă pre-electorală. Dar unica posibilitate să asigurăm existența țării pe termen lung este crearea unei idei naționale, iar crearea ei nu este posibilă fără existența unui popor care chiar să se simtă un popor, și nu mai multe națiuni ajunse din întâmplare împreună între aceleași frontiere.

(imagine preluată de pe

http://portal.unesco.org/education/en//files/20263/10573277163mother-tongue-dilemma.jpg/mother-tongue-dilemma.jpg )

Ca in filme

Urmărind evenimentele cu focurile de armă de pe podul de la Vadul lui Vodă de pe 1 ianuarie și, cu două săptămâni mai târziu, de la frontiera cu România, îmi amintesc de situația din Elveția din timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe atunci ea, prinsă între marile puteri încleștate în război, o insuliță de pace care convenea tuturor, devenise arena unor jocuri ascunse de spioni, unde toți aveau rețelele lor de agenți și unde toți le foloseau din plin. Situația de acolo ar putea fi caracterizată, conform terminologiei SIS-ului, ca fiind „țară cu o situație complexă de agentură și operativă”.

Păi iată. Îmi pare evident că nu poate fi coincidență faptul că al doilea incident să se fi petrecut doar la două săptămâni după primul. Îmi pare evident că după ce a început să se ceară expulzarea ambasadorului rus (în special datorită reacțiilor sale la incidentul de la Vadul lui Vodă), era nevoie de un motiv pentru reacție simetrică... și motivul a fost creat imediat. Și imediat, ca la comandă, au apărut și reacțiile respective ale publicului.

Încă o dată mă conving de aceea cât de puțin stăpâni suntem la noi acasă... și cât de ușor pot fi organizate orice evenimente la noi. Am mai scris anterior despre aceasta. Și ceea ce se petrece în ultimul timp numai îmi confirmă spusele - să menționez doar 7 aprilie, evadarea lui Baghirov,  incidentul de la punctul de trecere a frontierei Giurgiulești - toate arată că între declararea suveranității de câtre un stat și obținerea ei în realitate este o cale foarte lungă. Pe care încă nu am parcurs-o.

Urmatorul referendum

Știu tema următorului referendum, care va fi inițiat de AIE: Modificarea Constituției în vederea prelungirii termenului în care componența aleasă a parlamentului își păstrează mandatele de la 4 ani până la, să zicem, 10 ani. Cam aceasta e ordinea de idei pe care se merge.

Contestația ideală

La noi în „Ce? Unde? Când?” permanent apar conflicte legate de contestarea întrebărilor de către jucători. Uneori contestațiile se scriu doar așa, pentru orice eventualitate, în speranța că va fi acceptată, uneori sunt bine argumentate și motivate. Iar lucrul comisiilor de contestații este neplăcut, dificil și responsabil.

Mi-a plăcut totdeauna cum lucrează comisiile de contestații la concursurile internaționale - decizile sunt clare, argumentate, și, de regulă, negative. Deși la unele contestații geniale comisia nici nu are alternative decât să le accepte.

O întrebare la o competiție de „Ce? Unde? Când?” sportiv în limba rusă:

"В нём вам может встретиться сакура или луна. А вот электрогенератор не может. Назовите это".

Răspuns: Хокку

Contestația scrisă de una dintre echipe:

"Автор вопроса,

Электрогенератор

В зад себе засунь"

Contestația a fost acceptată unanim.

Top 10 cei mai influenți moldoveni în 2011

Redacția VIP Magazin m-a rugat să fac un top al meu cu 10 cei mai influenți moldoveni din 2011. El a fost inclus în Top 50 cei mai influenți moldoveni în 2011, lansat de Elita media și VIP Magazin (detalii aici).

Deci:

Vlad Plahotniuc - de departe, cea mai influentă persoană din țară. Cel puțin, așa susține toată lumea: „el este păpușarul”. Deci, măcar în capurile noastre el este cel mai influent. Și până la urmă, ce influență contează mai mult decât influența din capurile noastre?

Vlad Filat - are o influență enormă, și luptă din greu pentru a o extinde și mai mult. Spre deosebire de principalul său oponent și geniul său rău, o face deschis și public. Și este văzut de noi, în funcție de preferințele noastre politice, fie ca un cavaler cu zale aurite ce luptă cu hidosul balaur pentru binele nostru al tuturor, sau invers, ca hidosul balaur cu care trebuie de luptat. 

Valentina Naforniță - câștigătoare la concursul pentru interpreții de operă și muzică clasică BBC Cardiff Singer of the World 2011. Făcând un pas într-o parte de la micile noastre intrigi politice și încercând să privim pe ansamblu, nu prea avem cu ce ne lăuda. Chestiile politice vin și se duc, dar ce rămâne? Un lucru care ar putea să rămână este câștigarea de către o moldoveancă a acestui concurs prestigios. Sincer sper să ajungă și Valentina cândva  să se mândrească cu Moldova tot așa cum se mândrește acum Moldova cu Valentina.

Grigori Alhazov - deținătorul bufniței de cristal drept cel mai bun jucător la concursul televizat rus „Ce? Unde? Când?”. În aceeași ordine de idei, dar cu un impact, aș zice mult mai mare. Demult aveam nevoie de o confirmare, și pentru „ei”, dar mai ales, pentru noi, că și în Moldova nasc oameni inteligenți. Poftim. Unul dintre cei mai buni jucători la unul dintre cele mai cunoscute concursuri intelectuale din lume, venit din Moldova.

Furio Snails - creatorii clipului „Pașapoartele albastre”. Deși, îi am în vedere nu atât pe băieți, cât pe adevărații creatori ai clipului - conaționalii noștri, împrăștiați în toate colțurile lumii, care se mândresc cu pașapoartele lor de culoare albastră. Privindu clipul, mă simt și eu mândru că sunt din Moldova. O fi aceasta influență? Eu zic - da. Sincer sper să-l privească cât mai mulți dintre concetățenii noștri, plecați peste hotare.

Vitalie Eșanu și echipa - creatorii site-lui și a „canalului” privesc.eu. Imediat după aprilie 2009, când fiecare canal TV a început să vină cu propriul unghi de vedere, foarte îngust, de regulă (uneori două reportaje de la aceeași conferință de presă, despre aceleași cuvinte, îți dădeau impresia că vin din lumi diferite), un grup de tineri s-au strâns să discute cum ar putea schimba aceasta. Așa a apărut ideea - un canal de televiziune prin internet care pur și simplu să transmită ceea ce se petrece, fără a altera în vre-un mod realitatea. A fost primul canal care ne-a considerat pe noi, spectatorii, suficient de inteligenți ca să putem singuri să interpretăm evenimentele. Azi când se petrece ceva, știu unde pot urmări evenimentul respectiv. Influența lor e în aceea că nu încearcă să ne influențeze.

Chiril Gaburici - directorul general al companiei Moldcell. Cel mai tânăr director general al unei companii străine de așa dimensiuni. Care în doi ani a reușit să-și crească prezența pe piață cu peste 4 procente, și știți foarte bine ce dură este concurența pe piața ceea. Și, respectiv, și-a crescut și prezența în buzunarele noastre, sau urechile noastre sau în navigarea noastră pe internet. Aș zice, definitiv cea mai mare creștere a influenței.

ÎPS mitropolitul Vladimir - deși Înalt Preasfinția Sa nu a spus nimic despre aceasta, anume la el se gândeau toți deputații când spuneau că ei personal nu sunt pentru aprobarea legii antidiscriminare. Biserica tradițional a avut și mai are o influență puternică asupra noastă, iar înfluența Înalt Preasfinției Sale poate fi umbrită doar de acea a Patriarhului Kiril și, poate, de acea a lui Iisus.

Lorena Bogza - prezentatoarea emisiunii „În Profunzime”. După un an de „wow, câte talk-show-uri noi noi avem”, începi să înțelegi că nu frecvența apariției contează, și nu numărul de invitați. Contează aceea ce reușești să scoți din invitații tăi, contează să poți controla discuția și să nu stai toată seara blocat pe aceeași temă. Principalul - contează să fii echidistant și corect indiferent de atitudinea ta față de opiniile invitatului. Toate acestea, plus experiența și șarmul personal o păstrează pe Lorena și emisiunea ei în topul persoanelor influente.

Nata Albot - prezentatoarea emisiunii „Sare și Piper” și nu numai. O influență foarte creativă într-un mod foarte feminin, aș zice eu. Nata totdeauna a lansat proiecte interesante și inedite și frumoase. Doar amintiți-vă: Roata Way, ProFM Beach Party, Moldstar, Fabrica de Staruri. Și deși emisiunea sa de acum este mai mult despre totul și mai puțin despre rețetele propriu-zise, să nu uităm că o rețetă bună este unealta cu ajutorul cărora femeile influențează lumea folosindu-se de stomacul bărbaților. Și e mare păcat că nu avem mai multe persoane la fel de plăcute, pozitive și creative ca Nata, cu o influență ca a ei.

Trei legi ale politicii

Prima lege a politicii

Un politician nu trebuie să dăuneze prin acțiunile sale cetățenilor pe care îi reprezintă sau să admită prin inacțiunea sa aducerea unui rău acestora.

A doua lege a politicii

Un politician trebuie să îndeplinească toate promisiunile sale electorale în măsura în care acestea nu intră în contradicție cu Prima lege.

A treia lege a politicii

Un politician trebuie să-și perpetueze existența sa politică, atâta timp cât aceasta nu intră în contradicție cu Prima și a Doua legi.

Când ne vom învăța să producem (alegem) în serie politicieni care să respecte aceste legi, lucrurile se vor mai schimba.

Intrebarea anului 2011

Ca de obicei, la finele anului, în Clubul Moldovenesc de Jocuri Intelectuale se organizează un concurs pentru alegerea celor mai bune întrebări. Și ca de obicei, mi-i greu să aleg între mai multe întrebări. Vouă care vă plac cel mai mult?

Am ascuns răspunsurile și comentariile, să puteți juca și voi întrebările. Ca să vedeți răspunsul și comentariul, selectați cu cursorul după cuvântul răspuns sau comentariu.

1. Mergând la un eveniment, autorul acestei întrebari se plângea ca este foarte obosit. Nu-i nimic, a spus el, voi dormi noptile. Aceasta remarca a stârnit râsul însoțitoarei sale. La ce eveniment ei mergeau?

Raspuns: joc de mafia

Comentariu: autorul intenționa să doarmă nopțile din joc.

2. Atenție, dialog între doi gardieni din romanul lui Terry Pratchett „Men at Arms”:

„- Pentru început vom merge la Ghilda clounilor și bufonilor pentru a afla, pentru ce fratele Bino a furat arma.

- Asta el a furat arma?

- Da, mie aceasta îmi pare posibil.

- Păi el a murit până a fi furată arma, a exclamat Colon.

- Da, încuvință Carrot. Eu știu aceasta.

- Așa chestii, a spus îngândurat Colon, eu le numesc ...”

Continuați cu un cuvânt citatul.

Răspuns: Alibi

Sursa: Terry Pratchett, Men at Arms

3. Niște studii recente a embrioanelor acestora arată că ele nu sunt X cu zeduri igrece, ci Y, cu zeduri ixe. Scrieți ZX, în engleză sau română.

Răspuns: White stripes, Dungi albe

Comentariu: X alb, Y - negru, Z - dungă. Animalele sunt zebrele.

4. Orașul norvegian Longyearbyen, aflat pe arhipelagul Svalbard, este interesant prin mai multe lucruri. Astfel, acesta e cea mai nordică așezare omenească cu populația de peste 1000 de oameni. Aici studenții universității locale în prima zi de studii învață doar să împuște, pentru a se putea proteja de urșii polari, care sunt foarte mulți pe arhipelag.

În oraș a fost aprobată o lege, care interzice de a face asta pe teritoriul lui. Dacă totuși cineva o face, el imediat este transportat în Norvegia continentală. Dar ce am înlocuit prin „a face asta”?

Răspuns: a muri

Comentariu: din cauza înghețului veșnic, nu este bine de făcut înmormântări în jurul orașului. De aceea persoanele grav bolnave sau care au nimerit în accidente grave sunt imediat transportate pe continent, la fel ca și persoanele decedate.

Sursa: http://ru.wikipedia.org/wiki/Лонгйир

Top carti

Recent, am fost rugat să scriu un mic articol despre cărți pentru rubrica „Top cărți” din revista VIP Magazin. M-am apucat cu plăcere de aceasta, deși în limitele impuse (1000 de semne) multe nu poți spune.

Deci:

Eu citesc mult. Enorm de mult. Probabil, aceasta deja e o formă de dependență, creierul e obișnuit cu fluxul continuu de informație. Oricum, cred că nu e cea mai rea formă de dependență.

Cititul în așa cantități îmi crease și o problemă - nu mai aveam unde să păstrez cărțile cumpărate. Din fericire, evoluția tehnologiilor a venit exact la timp să mă ajute, și acum îmi port rafturile de cărți în iPad-ul din geantă.

Nu voi spune aici despre literatura clasică, și nu despre mainstream-ul contemporan, ci despre SF. Nu acel cu lasere și bătălii cosmice, ci SF-ul de calitate, în care anturajul fantastic este utilizat doar pentru a duce personajele în situații inedite și imposibile în viața obișnuită, și asta pentru a testa limitele umanității.

Totdeauna am avut fascinația aceasta a fanteziei și a creativității care nu mai sunt legate de legile realului, aceea creativitate de care beneficiază oricând compozitorii, coregrafii, și uneori pictorii. Anume urmând această fascinație am ajuns să fiu câțiva ani președintele clubului amatorilor de SF din Moldova, membru al câtorva cenacluri SF din România și autorul mai multor povestiri publicate acolo. Fascinație pe care vă invit să o urmați și voi.

Cum spunea Bilbo, e periculos să ieși pe ușă - faci un pas pe cărărușă, și dacă nu-ți reții picioarele, nici nu știi unde poți ajunge. Vă chem să riscați totuși, deschizând o carte fantastică.

Top cărți:

Frații Strugațkii „Lebedele urâte”

Kurt Vonnegut „Abatorul nr. 5”

Ioan Mânăscurtă „Artefact”

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

10 ani de Estimator-VM

Citisem cândva un studiu, care spunea că doar 2% dintre antreprenorii care inițiază o afacere presupun că afacerea respectivă le va supraviețui lor personal (studiul era american).

După ce am creat Agenția „Estimator-VM”, foarte repede mi-am formulat scopul - să dezvolt o entitate care va putea funcționa și fără mine. Care să înglobeze în ADN-ul său cunoștințele și procedurile necesare pentru a putea activa indiferent de aceea, cine concret se află la conducere. Sau cine concret face estimările și lucrul analitic. Cât de bine ne-a reușit aceasta o va arăta deja timpul.

Agenția a împlinit 10 ani de activitate. Pentru Moldova, eu zic, e mult. Pentru mine - aproape o treime din viață și jumătate de carieră. În acești ani am avut alături oameni deosebiți, oameni interesanți. Și până la urmă, privind retrospectiv, văd nu estimările efectuate și studiile publictate, ci anume aceste fețe dragi, care mi-au fost alături.

Vă mulțumesc tuturor. La mulți ani, EVM!