luni, 18 iulie 2016

Despre urbanizare


Haideți să vorbim puțin despre satele noastre.
Noi avem în Moldova 1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi)
Conform recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13 sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):


Cel mai mare număr de localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori (peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000 și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret), numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și mai mult.
Forma și structura satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am fost o gubernie rusă, cu feudalismul, iobăgia și relațiile lor sociale înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment.
Deci, noi avem o structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame.
1. Împărțirea pe populație urbană și rurală în Europa:


Deci, Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele europene.

2. Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe cap de locuitor.



În această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele).

3. Care ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării? Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum arată productivitatea muncii la noi:


Ramura economiei
Angajați, mii
PIB, mii lei
Productivitatea muncii
Agricultură
381,9
14 881 263
38 966,39
Producție
148,3
17 194 137
115 941,58
Servicii
331,3
71 386 802
215 474,80
Total
861,5
103 462 202
120 095,42


În mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în agricultură.


Concluzia spre care vreau să vă duc este următoarea: noi avem prea multă lume la sate. Și prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri.

Datorită faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări, avem:

-        Suprafețele agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor, mâine îl vor da altuia).

-        Lumea de la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios).

-        Accesul la serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii de lumea din sat).

-        Nivelul învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru aceasta.

Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară.

Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea:

-        Trecerea populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei noastre (cu tot ce urmează din asta);

-        Crearea condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară, cu creșterea productivității muncii în agricultură;

-        Scăderea costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut, conducte de gaz, primării, școli și spitale;

-        Creșterea calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare, evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii vor trăi mai bine;

-        Creșterea nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație.

Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți negative. Printre ele voi menționa:

-        Satele sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate.

-        Presiunea enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi.

-        Evident, va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când se mută, își ia satul său cu sine. Și doar în a doua – a treia generație aceasta se schimbă. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina.

Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele.

Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum trebuie să dispară.

marți, 3 mai 2016

Stanisław Lem

Există mulți scriitori buni de SF, și toți diferiți. Unii cu un stil fermecător, demn de cele mai bune exemple mondiale a scriiturii bune (Zilazni). Unii sunt maeștri ai textului care curge ușor (Lukianenko în original). Unii cu fantezie debordantă (Philip K. Dick). Unii - vrăjitori ai dezlegării situațiilor din cărțile lor fără a apela la Deus ex machina (același Lukianenko în “Cavalerii celor patruzeci de insule”, de exemplu). Unii nu taie altfel decât pe nervi descoperiți, și fără anestezie (Harlan Elison). Unii folosesc SF-ul pentru a evidenția și exagera dileme morale pe lângă care noi trecem în viața cotidiană fără a le remarca (soții Diacenco). Și tot așa, lista poate fi continuată și continuată.
Unii scriitori sunt (cel puțin pentru mine) cu mult peste aceste categorii. Datorită genuilui lor literar, datorită inteligenței, datorită capacității de a transmite trăiri și sentimente, în cărțile lor găsești și text bine scris, și subiecte dezlegate cărturar, și stil “ca la casele mari”, și fantezie, și acutitate a problemelor și trăirilor... Pe această listă a mea intră  frații Strugațkii, Kurt Vonnegut și Stanislav Lem.
Polonezul Lem este un exemplu extraordinar de persoană foarte inteligentă care poate să-și transmită gândurile într-o formă accesibilă, interesantă și, deseori, umoristică. Născut în Lvov (care era atunci polonez), a plecat de acolo în Krakow după ce Lvovul a devenit parte a Ukrainei. Psihiatru de specialitate. A scris SF, a scris multă publicistică și a scris destul de mult despre literatura SF din timpul său.
Este un scriitor de o intelectualitate deosebită. L-aș compara cu Borges, dar un Borges specializat nu în literatură și limbă, ci în psihologie și futurologie. Principalele probleme care-l frământau erau rațiunea și esența acesteia, inteligența artificială și evoluția artificială, realitatea realității ce ne înconjoară și, în mod deosebit, adevăratele noastre motive și dorințe.
Am mai spus, Lem era un intelectual până în măduva oaselor. Aceasta se vedea în cărțile sale. Însă de obicei reușea să transmită mesajul său într-o manieră destul de ușor de digerat, fără a permite digresiunilor filozofice sau introspecțiilor să îngreuneze prea mult lectura. Mai ales că interesul său totdeauna era orientat la trăiri și persoane, și nu pe anturajul fantastic. Plus, Lem poate fi foarte hazliu. De exemplu, "Jurnalele astrale ale lui Iion Tihi" sau "Ciberiada" sunt pline de umor sănătos și, uneori, foarte caustic (numai cât face căutarea noțiunii de "sepulcă" din Jurnalele astrale...).
Voi povesti despre trei din lucrările lui.

Prima dintre ele este povestirea “Formula lui Limfater”. Toată povestitea e scrisă sub forma unui monolog al personajului principal, un boschetar ce mai păstrează amprenta unei vieți decente în trecut, cu un domn pe care l-a văzut procurând niște reviste științifice. În schimbul permisiunii de a răsfoi revistele, boschetarul, pe nume Limfater, își povestește fascinanta istorie.
În trecut el a fost un foarte promițător savant, care a lucrat la intersecția neurologiei, biochimiei și a cibernecicii. Zbătându-se asupra modului cum lucrează creierele noastre și asupra la aceea, care ar fi modalități alternative de organizare a gândirii, el află despre o specie de furnicuțe care uneori știau lucruri pe care nu aveau de unde să le afle prin experiența nemijlocită. Era un exemplu de cunoaștere "la distanță". A găsit și molecula aflată în ganglionii nervoși ai furnicuțelor, care le permiteau aceasta. Mult timp s-a zbătut să afle care este catalizatorul acestui tip de cunoaștere, fiindcă el se manifesta foarte rar, și până la urmă a aflat. Temperatura. Cunoașterea "la distanță" era activată de temperaturile înalte. Și aici Limfater a văzut ce capcană și-a întins sie-și evoluția, mergând pe calea vieții proteice.
Temperatura la care capacitatea de a cunoaște la distanță devenea stabilă era mai mare decât temperatura de coagulare a albuminei, temperatura de cca. 42 grade Celsius. Temperatura după care viața organismelor proteice complexe devine imposibilă.
Limfater își imagină catatombele cu care a plătit evoluția această greșeală. Orice organism care avea molecula respectivă în celulele sale nervoase, căpăta un avantaj competitiv fată de alte specii. Avantajul, însă, era valabil doar dacă organismul îl putea valorifica, și evoluția numaidecât utiliza această posibilitate, crescând și crescând temperatura corpului pentru a face avantajul permanent. Aceasta era o cale într-o singură direcție pentru speciile care au nimerit pe ea, și se sfârșea totdeauna cu dispariția speciei respective.
Soluția părea evidentă - crearea artificială a unui dispozitiv / creier care ar funcționa pe acel principiu, al cunoașterii la distanță.
Limfater și-a abandonat aspirantura și s-a apucat de studiul ciberneticii. A elaborat până la urmă o formulă care descria funcționarea creierului cela. Formula avea două soluții, una relativ simplă, a doua - de vreo șapte ori mai complexă. Cineva l-a ajutat să facă în baza formulei mai simple o schemă a viitorului dispozitiv-creier. Oricum, chiar și în varianta sa simplă, instalația era foarte costisitoare, și fără moștenirea primită după moartea unei mătușe, n-ar fi reușit să-l realizeze.
Cu timpul, el devenise un obsedat al ideii sale, de a crea creierul cela. Prietena l-a părăsit, colegii-savanți deja demult nu-l mai considerau coleg, din cauza intereselor eclectice și exotice. Toți banii pe care îi avea i-a cheltuit pe crearea schemei celea… și până la urmă, la comanda sa au fost executate toate componentele. Mai multe cutii - vase, pline cu o substanță coloidală, legate între ele prin niște circuite electronice complexe.
Le-a unit pe toate între ele, a conectat instalația primită la rețeaua electrică, și a inclus-o. A început să crească temperatura în vase, 40 grade... 41... 42,.. substanța și-a schimbat consistența... până a adus-o la temperatura optimă de funcționare. El nici nu se găndise că ar trebui să-și doteze dispozitivul-ființa cu careva posibilități de a comunica, și acum începu să se întrebe: ok, și mai departe ce fac? Însă aici din difuzorul unui radiou care se afla pe masă și nici nu era pus în priză, se auzi mai întâi un foșnit, apoi o voce, care începu să-i vorbească. Îi vorbea dispozitivul creat de el.
Practic, toate presupunerile și teoriile sale s-au adeverit. “Creierul” poseda capacitatea de a cunoaște lumea în jurul său “la distanță”, fără experiență nemijlocită, și sfera sa a cunoașterii se extindea cu viteza luminii. În discuția de câteva ore care a urmat el din când în când se oprea să-i mai comunice lui Limfater detalii interesante pe care le afla despre Soare, Jupiter sau Saturn. Și, după cum a presupus Creierul, un dispozitiv creat după a doua schemă, care era mai complicată, ar fi cunoscut instantaneu totul despre univers, fără această limitare la viteza luminii...
Cum am mai spus, teoriile lui Limfater s-au adeverit. Evoluția de mai multe ori a încercat să meargă pe calea cunoașterii la distanță, însă totdeauna aceasta se termina cu eșecuri. Pe cale naturală aceasta nu era posibil. Însă exista posibilitatea apariției acestui tip de viață pe cale artificială... dar pentru aceasta era nevoie de un intermediar. Omul. Care ar putea să construiască aceea ce în natură nu putea să apară. Veriga intermediară între lumea animală și creația supremă posibilă - ființa care ar cunoaște absolut totul.
Creierul i-a propus lui Limfater să purceadă imediat la construirea celei de-a doua scheme. Evident, datorită cunoștințelor sale despre absolut totul de pe Pământ, problema banilor nu mai era o problemă - i-ar fi putut asigura lui Limfater o viață fără griji până la adânci bătrânețe.
În general, el nu era dușmănos față de oameni. Dar nici nu prea avea ceva comun cu ei. Tot așa cum oamenii nu au de împărțit nimic cu primatele de la care au evoluat, așa și pe el nu-l lega nimic de noi. Și el presupunea că rațuinea făcută după a doua schemă, acea mai sofisticată, îl va depăși pe el tot așa cum el ne depășește pe noi.
Nu voi povesti cu ce s-a terminat povestirea “Formula lui Limfater”, cum eroul principal a ajuns să trăiască în stradă și ce anume el căuta în revistele științifice. E o povestire superbă, SF în una din cele mai bune reprezentări ale sale.

O altă carte a lui Lem, despre care vreau să povestesc, este “Solaris”. Considerată ca fiind una din cele mai bune din ce a scris Lem, a devenit și mai populară datorită unei ecranizări de Tarkovskii (mai este un film “Solaris”, deja american, însă el e făcut nu atât pe motivele cărții, ci a primului film).
Explorând stelele, oamenii au descoperit o planetă acoperită integral de un ocean. Planeta era în sistemul unei stele duble, iar în așa sisteme planetele nu pot avea orbită stabilă și până la urmă, cad pe o stea sau alta. De aceea planeta a fost uitată, până când, peste un timp, s-a dovedit că ea nu are de gând să cadă nicăieri, iar orbita ei suferă corecții regulate. Evident, descoperirea a pus pe jar savanții pământeni.
S-a dovedit că oceanului care acoperea planeta era compus dint-o substanță organică. Într-un fel, se putea spune că tot oceanul era o ființă uriașă. Sau, mai degrabă, un creier uriaș. Imediat au început tentativele de a cerceta oceanul, de a-l înțelege și de a realiza contactul cu el. Însă el era atât de diferit, mare și inuman, încât toate încercările de a-l înțelege sau a se face auziți au eșuat.
Acțiunea romanului se desfășoară peste vreo 70 de ani de la descoperirea Solarisului. Eforia pentru el a trecut, lăsând loc scepticismului. Pe stațiunea științifică care orbita planeta, arhiplină cândva, a mai rămas o mână de oameni. Trei, mai exact. Și iată într-o bună zi stațiunea a încetat să mai trimită rapoarte pe Pământ.
Eroul princal (psiholog) a fost trimis pe stație să vadă  ce s-a întâmplat. Ajuns acolo, află că prietenul său care era pe stație s-a sinucis, iar cei doi rămași îl roagă să aștepte cu explicațiile până a doua zi. Și lui i se creazâ impresia că pe stație mai este cineva, în afară de cercetători.
A doua zi diminea el se trezi cu soția sa alături. Cu fosta soție, care s-a sinucis câțiva ani în urmă, după o ceartă cu el. Ea se purta de parcă situația era absolut normală și nimic nu se întâmplase. Evident, eroul principal era îngrozit, nu înțelege ce se petrece, presupune că își iese din minți, și până la urmă încearcă să scape de soția sa (și reușește să o facă, trimițând-o cu o mică racheta-sondă pe orbită în jurul Solarisului).
A doua zi dimineață totul se repetă - el se trezi cu soția sa alături. Ea iarăși se purta de parcă totul ar fi fost normal, și nu ținea minte nici ziua precedentă. Era așa cum o ținea el minte că era până la moarte.
În câteva zile de studii și discuții cu ceilalți doi membri ai echipajului, a stabilit că acum câteva săptămâni echipajul, disperat de lipsa de rezultate, a făcut un experiment care era interzis de toate instrucțiunile: ai iradiat suprafața oceanului, transmițând prin intermediul impulsului modulat un pachet de date. Și se pare că oceanul i-a observat.
După aceasta, la fiecare dintre ei au început să vină vizitatori.
Solarisul a analizat oamenii de pe stație, și în amintirile lor a găsit insulițe izolate de trăiri foarte puternice, care aveau puține legături cu restul psihicului. Psihanaliștii ar numi aceasta amintiri refulate. Desigur, aceste amintiri sunt, de obicei, de o intensitate foarte mare și sunt fie legate de senzația de vinovăție, fie rușinoase. În cazul eroului principal, asta era moartea soției sale, când după o ceartă ea amenințase că se va sinucide, el bănuia că ea ar putea să o facă, însă a venit să verifice dacă la ea e tot în regulă doar peste două zile, când era deja prea târziu.
Păi iată, Solarisul crea niște mulaje, niște copii ale persoanelor de care erau legate cele mai intense amintiri, așa cum membrii echipajului țineau minte persoanele respective. Și le creau amintirile pe care mulajele celea ar fi trebuit să le aibă.
După ce s-a mai obișnuit cu situația, eroul principal a continuat să trăiască alături de soția sa. Cu timpul ea a aflat că este doar un mulaj (unul foarte exact, de altfel) a soției lui. Ea se frământa, încerca să-și depășească limitele sale, își punea întrebări privind umanitatea și realitatea sa. Problema era că ea în unele limite era om, simțea și gândea ca fosta lui soție. Care este limita de asemănare, după care se poate spune că copia chiar este originalul?
Savanții de la bordul stației au decis să inițieze o nouă serie de experimente - să trimită planetei copia encefalogramei unuia dintre ei (a eroului principal), pentru ca el să ne poată înțelege mai bine. Între timp eroul principal și soția sa planificau revenirea lor pe Pământ și viața de după aceasta. El se temea foarte mult de rezultatele noului experiment - și dacă se va dovedi că în realitate undeva adânc în subconștient el nu-și dorește ca soția lui să fie cu el, iar Solaris-ul va citi aceasta din encefalograma lui și ea va dispărea?
Nu povestesc mai departe, oricum o carte atât de bogată și profundă nu poate fi repovestită superficial. Citiți-o, vă asigur, timpul minunilor crude încă nu a trecut.

Și în sfârșit, povestirea “Masca”. O istorioară plasată în anturajul unei curți medievale, a unei țări abstracte. Personajul principal este o domnișoară, nou-apărută la curte, care vine la un bal și face furori acolo. Dar pe ea nu o interesează oricare, ci doar El. El era un mare gânditor și inovator al timpului său, cărțile și invențiile căruia au puș în mișcare forțele reformatoare ale societății. Și desigur, el a remarcat-o pe eroină la acel bal, și ei au discutat, și au dansat, și la ei s-a înfiripat o relație.
Următoarele căteva zile pentru el au fost zile de nebunie a dragostei. El și-a lăsat toate treburile și discipolii (care erau mulți în toată țara), și petrecea zilele, făcându-i curte ei. Se primblau, discutau, își povestea unul altuia trecutul. Iar nopțile ea le petrecea în iatacul său, gândindu-se la aceea cine e ea și care-i rostul existenței ei... și la greutatea, care cu fiecare zi creștea în burta ei.
El nu remarcase nimic neobișnuit, doar o dată, cănd traversau un mal mocirlos, el i-a propus să o ia în brațe, și ea a refuzat, pentru ca el să nu simtă căt de grea e. El a privit încruntat urmele mult prea adănci lăsate de ea în nisip, însă ea l-a întrebat ceva și el a uitat de aceasta.
Peste căteva zile de comunicare cu el, ea a înțeles că nu mai poate amâna și trebuie să afle, cine e ea în realitate. S-a dezbrăcat în fața oglinzii în camera ei, și-a palpat un timp burta, în care simțea o tărie metalică, și după aceasta s-a decis. A luat un cuțit bine ascuțit și și-a despicat burta.
Din tăietură ea se privea pe ea. Ea era o creatură metalică, făcută în atelierele secrete ale împăratului (salut amatorilor de steampunk), cu un singur scop - să urmărească, să găsească și să ucidă. Și un o singură țintă - el. El devenise mult prea influent și incomod pentru puterea regală, un real pericol pentru stabilitatea sistemului, însă nu putea fi înlăturat direct sau public. Și regele a solicitat o altă cale, una mult mai subtilă și dureroasă pentru el. O mașină-ucigaș, care a ieșit din fata în care el a fost îndrăgostit... care era fata în care el a fost îndrăgostit...
Și exact în acel moment a venit în vizită el, și o văzu cum părăsea primul său corp. Îngrozit, a fugit, însă ea nu a început urmărirea deodată. Așa era programată, să-i dea răgaz, să reușească el să înțeleagă ce soartă îl așteaptă, să simtă pe deplin groaza în fața morții iminente. Doar peste câteva zile a început urmărirea.
Principalul ei instrument era mirosul. Ea mergea pe urma lui, ca un câine de vânătoare, pierzând și revenind înapoi pentru a găsi iar mirosul său. Acea goană epica a durat luni, ei traversând o parte mare a țării. El, datorită inteligenței sale, era un oponent puternic, încurcând urmele, ascunzându-se, ducând-o în eroare. Mai ales că toată lumea îl ajuta.
Oricum, distanța cei despărțea se scurta, încet, dar sigur. Ea îl ajungea. Îl ajungea, și se întreba - bine, am să-l ajung, și ce voi face? Adică, ea știa ce-o punea programul să facă, dar ea, Ea, ce va face?
Nu vă povestesc sfârșitul. Am mai spus, e o povestire despre limitele noastre, despre încercarea de a le conștientiza și depăși, o povestire despre autocunoaștere și introspecție, o parabolă filozofică despre esența rațiunii și a liberuluii arbitru.

Citiți literatură bună. De pildă, ceva scris de Lem. O să vă placă.

marți, 19 aprilie 2016

Telescoape, stele și închisori

Ieri l-am întâlnit pe stradă pe Aurel. Adică, el m-a văzut, m-a recunoscut și m-a oprit, dacă nu - aș fi trecut pe alături fără a-l cunoaște.

Eu am avut o copilărie foarte și foarte interesantă și fericită. Părinții mei au fost totdeauna alături să-mi alimenteze curiozitatea, fanteziile și aspirațiile. Totdeauna au avut timp pentru interminabilele mele întrebări, totdeauna eu fost profund interesați de preocupările mele și totdeauna au susținut interesele mele.

Pe la 6 ani, venind odată acasă într-o noapte târzie și limpede, tăticu mi-a povestit pe drum despre cerul înstelat. Pentru mine a fost o revelație, o adevărată revelație. Stele, planete, constelații, galaxii… și tot asta deasupra capului, trebuie doar să ridici privirea pentru a le vedea. Tăticu mi-a povestit foarte pasionat despre toate acestea, și a reușit să mă molipsească și pe mine. Seara ceea mi-a marcat pe mulți ani înainte interesele (cosmos, astronomie, cosmonautică și aviație, fizică, literatură științifică, cărți despre călătorii și literatura SF).

Ținând cont de aceea că interesul meu pentru astronomie persista, iar locul de trai era prielnic (la marginea Durleștiului, pe vârf de deal, fără multă iluminație în jur), am decis să facem un telescop. Unul de acela serios, newtonian, cu oglindă concavă.

Pentru context: asta avea loc prin 1985. În plină Uniune Sovietică. Când pentru a cumpăra 500 grame de salam Doktorskii, trebuia să stai trei ore la coadă. Nici nu așa. Atunci, lumea când vedea o coadă, deodată ocupau rând, și doar după aceasta începea să se intereseze ce se vinde acolo. Iar deseori nici nu se vindea încă nimic, doar se zvonea că o să apară ceva…

Deci, cea mai complicată și fină parte a telescopului newtonian este oglinda concavă. Dați să vă povestesc cum ea se face (dacă vă plictisiți, săriți deodată după lista numerotată).

1. Mai întâi, trebuia de tăiat o bucată circulară de sticlă de diametrul viitoarei oglinzi. Sticlă groasă, de vreo 2 cm grosime. Diametrul oglinzii noastre a fost dictat de diametrul capacului metalic al unui ceainic vechi. În marginea de jos a capacului am făcut niște zimți, iar prin urechiușa capacului am trecut un lemn, ca mâner. Pe sticlă am turnat apă cu substanță abrazivă, și am început să rotim capacul ceainicului într-o parte - în alta. Astfel, în vreo două seri, am reușit să tăiem un cerc de sticlă, cu diametrul de vreo 20 cm.


2. După aceasta urma de făcut concavitatea din sticlă, și de șlefuit sticla pentru a o transforma apoi în oglindă. Pentru a crea concavitatea, trebuie de făcut un dispozitiv pentru șlefuit, care să reflecte “în oglindă” concavitatea oglinzii (să fie convex cu aceeași curbură). L-am făcut cu clei epoxidic pe o bază de lemn, într-o formă. Să fi văzut cum noi măsuram gradul de curbură a formei… cred că ne-a luat vreo săptămână să obținem ce ne trebuia.


3. După aceasta cu ferestrăul pentru metal am tăiat în dispozitivul nostru pentru șlefuit o rețea de adâncituri, în care urma să nimerească substanța abrazivă.


4. Una din cele mai interesante părți - trebuia să obținem diferite fracțiuni de abraziv, de la fin la cel mai fin cu putință. Deci, cum asta se face. Am luat două tuburi de sticlă, fiecare cu înălțimea de un metru. Am însemnat pe fiecare din ele 10 părți, câte 10 cm. Apoi am luat cea mai fină hârtie abrazivă existentă în vânzare (mărimea 0), și am fiert mai multe foi într-o cratiță. Astfel, substanța abrazivă s-a desprins de hârtie și a rămas în apă. Am turnat apa în primul tub de sticlă. Peste câteva ore suspensia de abraziv din apă s-a stratificat - mai jos în apă erau particulele mai mari, iar sus - mai mici. Am separat fiecare din 10 centimetri de apă în vase aparte, iar cele mai de sus, le-am diluat cu apă și le-am turnat în al doilea tub, pentru a le mai împărți odată în 10 fracțiuni, și mai fine. După separarea fracțiunilor de abraziv, apa cu fiecare din ele a fost fiartă până la evaporare, și am primit 20 de grămăjoare de praf, fiecare tot mai fină și mai fină (ultimele practic nu erau vizibile cu ochiul liber).


5. A urmat șlefuitul sticlei, când foloseam apă, abrazivul și dispozitivul pentru șlefuit pregătit anterior. La început foloseam cele mai mari fracții de abraziv, care tăia ușor sticla, dar lăsa zgârieturi adânci. Apoi foloseam pe rând fracțiuni tot mai mărunte și mai mărunte de abraziv, obținând o șlefuire tot mai fină. Până la urmă, o parte a sticlei a devenit convexă, netedă și mată.

Mai departe urmau următoarele etape:
6. Amalgamarea sticlei (acoperirea ei cu amalgam, și transformarea în oglindă propriu-zisă, vedeți imaginea și observați concavitatea);
7. Pregătirea ocularului (cu lentile aflate în vânzare sau de la binocluri aflate în vânzare);
8. Pregătirea tubusului, instalarea oglinzii convexe, a oglinzii simple și a ocularului (chestie tehnică).

Noi ne-am oprit la faza cu amalgamatul oglinzii. S-a dovedit că pentru a face așa ceva fabricii de oglinzi de la noi (actuala “Oglindire”) îi trebuia inclusiv o permisiune specială de la KGB. Iar tăticu, după ce împreună cu alți câțiva prieteni la 15 iunie 1979 au fost pe Aleea clasicilor cu lumânări și flori la bustul lui Eminescu, pentru a face o mică ceremonie de comemorare a 90 de ani de la moartea acestuia (asta e o istorie aparte), era inclus în listele de persoane ce nu inspiră încredere la KGB. Așa că noi niciodată nu am obținut această permisiune, iar tăticu nici nu a încercat să facă asta cumva… neoficial.

Deși nu am reușit să ducem la bun sfârșit construirea telescopului, imaginați-vă ce efect aceasta a avut asupra mea - am văzut cum cu mâinile proprii poți face din aceea ce ai la îndemână chestii foarte și foarte complexe. Și imaginați-vă cât de inspirat eram pe parcursul acelor câteva luni cât am lucrat la el (și da, copiii de azi sunt sărăciți de aceea că telescoape bune și puternice se vând în magazin - probabil, părinții le cumpără, ei se joacă cu ele câteva săptămână, și le abandonează împreună cu alte jucării care i-au plictisit).

În fine. În perioada ceea (era vara) umblasem la școală la un fel de tabără, și acolo și făcusem cunoștință cu Aurel. El era cu vreo doi ani mai mare, dar în pofida diferenței de vârstă l-am molipsit și pe el cu dorința de a privi cerul înstelat prin telescop (apropo, deseori mi se primea să inspir colegii la diverse aventuri neobișnuite, nu că aș fi eu mare lider, pur și simplu de obicei citeam și știam mult mai mult ca ei și deseori ideile mele le păreau lor wow… de pildă, la grădiniță după ce citisem cartea “Neștiilă pe lună”, toată grupa noastră timp de două zile săpase în cutia cu nisip o groapă de vre-un metru (trecând cu mult sub nisip) care urma să fie cosmodrom). Craterele de pe Lună, canalele de pe Marte, Jupiter cu pata lui și sateliții săi, inelele Saturnului… Cerul era plin de mistere și minuni ce ne așteptau. Aurel era atât de entuziasmat, încât de câteva ori m-a convins să-l iau și pe el serile la noi acasă, să asiste și chiar să participe la lucrările de pregătire a telescopului.

În fine. Vara a trecut, școala ne-a despărțit pe noi cu Aurel (doi ani diferență e o barieră de neocolit pe coridoarele școlii, l-ar fi râs colegii că se joacă cu picii). Cererea pentru a primi permisiunea să amalgamăm oglinda așa și a rămas îngropată prin birourile KGB-ului, viața a mers înainte, s-a început Perestroika, eu am urcat în pod sticla pentru oglinda telescopului și am coborât în schimb de acolo lăzile secrete ale lui tăticu cu literatură fotocopiată în limba română (cu grafie latină).

Ieri l-am întâlnit în oraș pe Aurel. M-a recunoscut, mi-a amintit cine e (deodată îmi aminteam foarte vag), am mai vorbit despre viață oleacă. El recent a ieșit din pușcărie, unde a stat mult, aproape 10 ani (nu prea contează pentru ce). Are niște surse de venit, dar caută de lucru, se gândește să plece peste hotare.

M-a întrebat dacă țin minte cum făceam cu tăticu telescopul să ne uităm la stele. Nu i-am spus că tăticu a murit, avea să se indispună. Mai ales după ce mi-a povestit mai departe.

Toți acești ani de pușcărie el nopțile când avea ocazia (am înțeles că putea să se înțeleagă să-i dea drumu în curte noaptea) privea stelele. Își amintea constelațiile de care ne povestea atunci tăticu, încerca să înțelegea care e Marte și care - Antares, explica coleglor că Luceafărul de seară și Luceafărul de dimineață e același Venus. Și își amintea cu căldură despre marea aventură din viața lui - construitul telescopului. Fiind la pușcărie și-a promis că atunci când va ieși și va avea ceva bani, numaidecât o să-și cumpere un telescop puternic și bun, să poată vedea totul.

Acum adună bani, mi-a spus că în câteva luni o să poată să-și realizeze visul.