facebook

marți, 25 iulie 2017

Mersul pe funie

Stimați prieteni


Știu că noi toți avem probleme foarte mari și serioase cu aceea ce se face la noi (și aici nu ironizez), dar totuși, așa o întrebare.

Ce voi credeți despre capacitatea omenirii de a supraviețui armelor nucleare? Credeți ceva despre aceasta? Vă gândiți la aceasta? Preferați să nu vă gândiți la aceasta? Sau credeți că nu este deloc relevant?

Fiindcă iată mă uit eu la istoria noastră, a omenirii, și mă apucă foarte mari îndoieli. Când este vre-un război mare și sângeros (ca primul, sau al doilea mondiale), și când vezi cum el zi de zi toacă poporul tău (în primul război mondial, în medie, “burn rate”, cum numesc asta specialiștii în domeniu, era de 10,8 mii oameni pe zi, iar în al doilea, în medie, câte 11,6 mii oameni pe zi, gândiți-vă la aceste cifre), vei fi gata la orice să faci războiul să se termine cât mai repede.

În perioadele de pace, lumea devine tare gentilă și încheie o mulțime de acorduri despre limitarea utilizării unor tipuri de arme și de practici, despre atitudinea față de prizonieri și aceea că populația civilă nu trebuie să sufere. Și toate aceste acorduri țin doar până în momentul când în următorul război cineva e strâns la perete, și deja pentru el contează supraviețuirea, și nu hârtiile celea semnate pe timp de pace.

Păi iată, imaginați-vă un război mare, cu adevărat mare, în lumea contemporană. Care implică puteri nucleare și care se întinde și se întinde… și lumea moare și moare, și situația devine tot mai gravă și mai gravă pentru toți. Și undeva acolo este geamantanul cela cu un butonaș pe el, care poate opri tot asta. Și indiferent de consecințe… care e certitudinea că cineva nu va apela la el.

Și nu, pe nimeni nu va mai opri aceea ce orori produc exploziile nucleare asupra inamicului. Chiar și până la exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, în ultimele luni ale războiului, bombardamentele distrugeau orașe întregi de pe fața pământului cu o rată de câteva orașe pe săptămână. 

Drept principal argument că armele nucleare nu vor fi utilizate e adusă doctrina distrugerii reciproce - dacă unul din cele două mari blocuri nucleare folosește armele celea contra celuilalt, imediat va urma replica nucleară.

Aici nu pot să nu-mi amintesc despre cartea “The Great Illusion” de Norman Angell, care a fost publicată în 1909. Cartea explica că un război mare nu mai este posibil fiindcă aceasta nu este convenabil nimănui. Și demonstra aceasta. Și toate statele dezvoltate erau de acord cu concluziile cărții, și ea era permanent adusă ca argument în discuțiile geopolitice. Și apoi s-a petrecut 28 iunie 1914, când a fost asasinat Franz Ferdinand, și timp de o lună, toată lumea, fără a crede aceasta, și spunând că un război mare nu este posibil, se îndrepta cu pânzele sus anume spre războiul cela mare. Țineți minte, 10,8 mii oameni pe zi.

Și chestia nu ține doar de dorințele și de rațiunea noastră colectivă. Pentru a porni așa chestii, e nevoie doar de o decizie neinspirată a unei singure persoane. Priviți, de exemplu, filmul “Dr. Strangelove”, care e exact despre aceasta - cum un om poate declanșa un război. Dar dacă până acum peste așa greșeli se putea trece, acum, având arme nucleare, ele ar putea fi fatale pentru noi toți. Și acum uitați-vă în jur, câți oameni întâmplători ajung în apropierea geamantanului cela cu butonaș.

Noi suntem niște maimuțe care au pus mâna pe un automat cu siguranța scoasă. Când el va împușca e doar o chestie de timp. Bertrand Russel spunea: Putem rezonabil presupune că un om poate merge pe o funie întinsă la înălțime timp de 10 minute fără să i se întâmple nimic, dar nu e rezonabil să presupunem că va face asta fără accidente timp de 200 de ani.

Priviți-l, spre exemplu, pe Robert Oppenheimer, povestind despre reacțiile colegilor lui fizicieni, când au reușit prima testare nucleară, și când unii dintre ei, inclusiv el, au înțeles și urmările creării noii arme:



De ce eu spun tot aceasta? Unica noastră soluție e să nu admitem vre-un nou mare război. Și tot sistemul de relații internaționale din 45 încoace, cu toate neajunsurile sale, era făcut așa ca să preîntâmpine războaiele mari. Fiindcă atunci lumea era speriată de ce-a fost, și înțelegea foarte bine ce poate urma (și la bunica mea, de pe mama, și la bunelul meu, de pe tata, la masă primul toast totdeauna era “pentru pace”, fiindcă ei știau cum e când nu e pace).

Iar acum noi am uitat aceasta, și apare tot mai multă lume care se gândește că un război sănătos e mai bun decât o pace rea, și există unele scopuri care scuză orice mijloace, și așa mai departe.

Pentru mine, aceasta e înfricoșător. Automatul e încărcat, siguranța scoasă, iar noi, maimuțelele, continuăm să ne jucăm cu el.

O să termin notița cu un mesaj adresat generațiilor viitoare de către un supraviețuitor al bombardamentului Dresdei, care a văzut cu ochii lui ce pot face oamenii unii altora:




marți, 20 iunie 2017

Despre postări virale

Foarte mulți blogeri începători se întreabă cum să scrie cu adevărat viral. Așa, că să faci o postare și ea să fie sharuită de toată lumea, și discutată, și să aducă multe vizualizări și la postările viitoare.

Voi explica secretele pe exemplul unei dintre primele postări cu adevărat virale.

Postarea se numește "Cele 95 de teze". Autorul lor este Martin Luther (nu, nu King). El le-a publicat direct pe wall-ul (le-a bătut pe ușa) Bisericii tuturor sfinților din Wittenberg pe 31 octombrie 1517.

Care sunt concluziile care trebuiesc trase din exemplul lui Luther?
1. Scrieți despre chestii și probleme pe care le cunosc și le resimt toți (la el - problemele bisericii catolice din timpul cela și vânzarea contra bani a eliberării de păcate).
2. Scrieți idei proprii, nu faceți copy/paste din alte surse.
3. Scrieți ceva ce înțelegeți și vă preocupă. Scrieți aceea în ce credeți cu adevărat (Luther era teolog și îl durea mult situația bisericii).
4. Propuneți soluții.
5. Nu contează atât de mult hostingul, domeniul său designul (mai ales dacă vă așteptați la multe preluări), toate acestea sunt secundare față de conținut. Luther în genere s-a folosit de o tablă de anunțuri de pe un hosting public.
6. Mențineți ideile simple, scrieți clar și scurt - din cele 95 de teze, doar teza 82 era din două propoziții, restul - câte una.
7. Încercați să vă asigurați că postarea va fi preluată de cel puțin una-două surse care o vor difuza mai departe - Luther a trimis textul tezelor episcopului de Mainz, versiune care a fost sharuită în câteva sute de copii.
8. Asigurați-vă că aveți resurse și acoperire suficiente ca să faceți față unui eventual atac DDOS sau a unei invazii a trollilor-oponenți. Luther s-a putut ascunde inițial de furia bisericii în castelul Wartburg, sub protecția principelui Frederic III, dacă nu era aceasta, ar fi fost ars pe rug.
9. Fiți gata să răspundeți la comentariile la prima publicație (pentru a clarifica poziția, a arăta temeinicia ei și a menține interesul cititorilor) și să publicați materiale conexe (pentru a extinde ariile de interes) - tezele au fost urmate de disputele teologice cu Titzel, curia papală și alți teologi, și de traducerea în limba vernaculară a Bibliei (asta doar în prima etapă).
10. Nu este posibil toată lumea să vă iubească. Mai mult decât atât, cu cât mai importantă și semnificativă va fi postarea, cu atât mai mulți oponenți și dușmani veți capătă. Fiți gata pentru critică (îndreptățită și mai puțin) și pentru atacuri la persoană. Luați aceea ce e constructiv din critică, restul ignorați sau răspundeți, după caz.
11. Dacă postarea voastră va deveni cu adevărat virală, și a fost tirajată suficient de mult, pregătiți-vă pentru aceea că ea va deveni un mem și o referință culturală (mem nu în sens de desen hazliu pe internet, ci în sensul introdus de Dawkins în 1976). Iar aceasta înseamnă că veți pierde în mare măsură controlul și influența asupra ei, ea va căpăta diverse interpretări și continuări, uneori neașteptate pentru voi. Nu ezitați să vă disimilați de acelea care nu vă reprezintă sau schimbă ideea inițială (cum a făcut-o Luther cu anabaptiștii, de exemplu).

Vedeți, rețeta unei postări virale e foarte simplă. Urmând-o, Luther a devenit cu adevărat viral. După ce el a postat articolul său pe wall (bine, pe ușă), în ultima zi a lui octombrie 1517, în câteva săptămâni tezele erau publicate în câteva sute de exemplare în toată Germania. Datorită unei invenții recente (tiparnița, 1440), multiplicarea și distribuirea erau destul de simple. Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, răspândirea ideilor lui Luther chiar era virală… o infecție, un virus care se împrăștia prin tot nordul Europei, sărind de la un oraș la altul. Azi denominațiilor protestante, care au apărut datorită ideilor lui Luther, le aparțin cca. 900 milioane de oameni (37% din toți creștinii). Evident că o postare atât de importantă a stârnit multe dispute, și chiar un “Holy war” între adepții și oponenții săi. A, stați că aici Holy war trebuie scris fără ghilimele… chiar au fost războaie religioase.

Succese cu postările voastre. Scrieți-le așa ca să nu mai fie loc de interpretări și replici… cum s-ar spune, “nail it”…


luni, 5 iunie 2017

Călătoria în Suedia

30 mai, ora 22:25
Stimați prieteni
Sugerați, vă rog, niște activități interesante pentru o fetiță de un an și opt luni, rămasă pe câteva zile cu tatăl ei.
Deja am făcut următoarele:

- ne-am jucat pe afară

- am luat lopățica de la un băiețel, și m-am bătut apoi cu tăticu fiindcă nu vroiam să o restitui

- am mâncat

- ne-am împroșcați cu tăticu cu mâncare

- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica

- am dansat salsa 
- am desenat în album

- am desenat pe perete

- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica

- l-am adormit pe Puh.

Ce alte idei mai sunt, care nu ar presupune apoi ștersul pereților?




31 mai, ora 7:55
Împreună cu tăticu am decis că pentru binele tuturor e ca nimeni niciodată să nu afle despre incidentul cu cutia cu zahăr, petrecut la 31 mai 2017. Nimeni nu va ști nimic de el... mai ales mămica...
Nu insistați, oricum nu povestim.




31 mai, ora 14:59
Master-class de la Ilinca pe temele "Cum se conduce o negociere dură" și "Despre noțiunea de deal-breaker".
Eu îi propun seara să mergem la culcare.
Ea mă întreabă rezonabil: "Sisea?"
Eu încep să spun nuștiu-ce îndreptățiri despre aceea că sisea a zburat cu avionul și că sisea s-a terminat.
 Ea întoarce capul într-o parte de la mine, spunând: "Nu-nu-nu".
Negocierile au eșuat.




31 mai, ora 22:02
După încă câteva incidente, azi la adunarea generală a celor prezenți, cei prezenți (Ilinca și Tăticu) au decis: "Dă-i încolo de pereți. Nu ne putem ține numai de ștersul lor, pierdem toată distracția. Îi ștergem la urmă, o dată, să nu afle nimic Mămica."
Iuhaaaaa…




1 iunie, ora 7:42
Dormitul în tandem (Ilinca și Tăticu) e un proces complex, compus din mai multe etape interconectate, după cum urmează:
1. Și Ilinca, și Tata sunt treji. Tata încearcă să o adoarmă pe Ilinca.
2. Ilinca adoarme. Tata încearcă să adoarmă și el.
3. Tata adoarme și imediat începe să sforăie.

4. Ilinca se trezește de la sforăit și îl trezește și pe Tata, prin diverse metode.
Apoi procesul este reluat de la început.




1 iunie, ora 17:19
Ura! Ura! Ura!
Azi am decis cu Tăticu că vom lua un cățeluș acasă. M-am bucurat foarte mult. L-am întrebat "Mama?", dar el mi-a spus că așa decizii poate lua și singur și nu este nevoie să ceară la fiecare pas permisiunea mamei.
Eu îl iubesc pe Tăticu foarte-foarte tare, poate numai pe cățeluș mai tare ca pe el.
Update:

Mămica a citit postarea mea și l-a sunat pe Tăticu pe FaceTime. I-a spus multe cuvinte care pentru mine erau prea so-fis-ti-ca-te și ne-in-te-li-gi-bi-le. Tata spunea că asta eu am insistat (bine, Tată, lasă că mă mai ei tu fără scutec în brațe). Mama m-a întrebat pe mine: "Ilinca, cu cine vrei noi cu tine să trăim mai departe: cu Tăticu sau cu Cuciu?"

Întrebarea era dificilă, m-am gândit mult înainte să răspund. Dar până la urmă l-am ales pe Tăticu, fiindcă el mă poartă pe umeri, poate să facă ca Booba și mă ține cu o mână în brațe cât cu cealaltă se rade.

Tăticu a părut tare ușurat și bucuros că l-am ales pe el. După ce a închis telefonul, mi-a promis că îmi ia o ciocolată mare-mare.
Update 2:
Mămica a citit despre ciocolată și l-a mai sunat o dată pe Tăticu. Promitea să-i bage nuștiu-unde ciocolata ceea și spunea că ea conține mult zahăr.
Dacă conține zahăr, nu vreau. După incidentul de pe 31 mai 2017 cu cutia de zahăr (despre care noi cu tăticu ne-am promis să nu povestim nimănui nuciodată, și vom ține această promisiune, nu mai insistați atâta), m-am învățat să fiu foarte atentă cu această substanță perfidă.
După ce a închis telefonul, Tăticu a spus că ciocolata se anulează, dar o să-mi facă seara cușcuș cu legume. Să mănânce el singur terciurile celea nesărate…




1 iunie, ora 22:07
Noi cu Ilinca am avut azi o călătorie epică, ca în "Stăpânul inelelor". Doar că nu în sensul cela de "epic" la care v-ați gândit voi.
Țineți minte, în prima parte e enormei trilogii, hobiții înfruntă primejdii, trec obstacole, își riscă viețile, și ne mențin în suspans tot drumul. Iar când volumul întâi se termină, noi ne dăm seama că în tot acest timp, ei doar au traversat pământurile hobiților (cele mai sigure, probabil, din Lumea de mijloc), o pădure, niștie dealuri și un râu. Pe hartă, probabil, doar a zecea parte din tot drumul ce urmează a fi parcurs.
Păi iată, și noi ca hobiții. Ne-am pornit la grădina botanică, dar peste două ore de peripeții, descoperiri și eforturi, noi eram la 500 metri de casă. Nu exagerez, 500 metri.
(Deși, mai era o asemănare cu marea trilogie. Țineți minte când Frodo ajunsese la destinație și nu se putea încumeta să arunce, totuși, inelul? Așa și noi, ne atașasem foarte tare de bețișorul cela găsit la Grădina botanică, și nu vroiam să-l aruncăm. A fost nevoie de minciuni, șantaj și mită din partea mea, ca să scăpăm de el lângă casă.)




2 iunie, ora 17:14
Azi seara vine Mămica
Și ce credeți că noi cu Tăticu facem acum, în loc să ne distrăm și să ne bucurăm? Foarte corect, ștergem pereții, pentru ca ea să nu afle nimic.
În loc să ne jucăm în curte și să ne dăm la tobogan, înlăturăm de pe pereți urmele de creioane, carioci, acuarelă, guaș, plastilină, mere, pere, cireșe, avocado, dovlecel copt, morcov fiert, terci de ovăz, terci de porumb (numit de Tăticu vulgar, mămăligă), terci de grâu mărunțit (numit de Tăticu când cușcuș, când bulgur, deși cred că nici el nu știe care-i diferența între ele, eu sigur nu am observat-o), supa cu chifteluțe de iepure, iaurt “Micuțul Bio” și omletă cu bacon (ultima chiar nu știu de unde s-a luat acolo, asta sigur nu eu… dar în sfârșit devine clar de ce Tăticu nopțile, când credea că eu dorm, se închidea la bucătărie și de acolo se auzea clefăit zgomotos).
Păi iată, ce vroiam să spun. Dacă am fi șters tot asta deodată când apărea, ar fi fost ușor, și repede, și fiind proaspăt, nu ne lua atâta timp. Iar acum suntem nevoiți să pierdem o seară întreagă cu aceasta. Și asta tot Tăticu, cu propunerea lui de optimizare a procesului de menținere a ordinii, pe care a pus-o la vot acum 2 zile.
Cred că și Tăticu înțelege foarte bine greșeala lui. Tot încearcă să se îndreptățească, spunând că a făcut asta special pentru a-mi demonstra pe exemplul nostru marile neajunsuri a democrației populiste (când conducătorii iresponsabili propun niște chestii care nu sunt bune în sine, dar care prind bine la votanți). Cică, dacă să propui oamenilor la referendum să aleagă: să facă curat oleacă acum sau mult pe urmă, sau să plătească acum sau mai mult, pe urmă, totdeauna va fi votată opțiunea “pe urmă”.
Eu mă prefac că îl cred că a făcut asta în scopuri didactice, dar nu fiindcă-i era lene și lui să șteargă permanent pereții.
În fine. Asta nu mai contează. AZI SEARA VINE MĂMICA!




2 iunie, ora 20:31
Tăticu spera că nu se mai petrece nimic până ajunge Mămica. LOL
Și-a făcut el pe gril o plăcintă din lavaș cu cașcaval. Și mi-a dat să o gust. Și mie mi-a plăcut.
Să vedeți cum se lungea și se întrista fața lui pe măsură ce eu ceream noi și noi bucățele din plăcinta lui... Tot zicea: "Tăticu a făcut așa un terci gustos..." Terciul cela să-l mănânci singur, pe urmă nu-l vei mai propune altora.
Mai pe scurt, i-am mâncat toată plăcinta, poate a reușit să ia una-două guri din ea, și atât.
Noi cu el ne distrăm de minune…


luni, 18 iulie 2016

Despre urbanizare


Haideți să vorbim puțin despre satele noastre.
Noi avem în Moldova 1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi)
Conform recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13 sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):


Cel mai mare număr de localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori (peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000 și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret), numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și mai mult.
Forma și structura satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am fost o gubernie rusă, cu feudalismul și relațiile lor sociale înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment.
Deci, noi avem o structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame.
1. Împărțirea pe populație urbană și rurală în Europa:


Deci, Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele europene.

2. Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe cap de locuitor.



În această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele).

3. Care ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării? Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum arată productivitatea muncii la noi:


Ramura economiei
Angajați, mii
PIB, mii lei
Productivitatea muncii, lei/locuitor
Agricultură
381,9
14 881 263
38 966,39
Producție
148,3
17 194 137
115 941,58
Servicii
331,3
71 386 802
215 474,80
Total
861,5
103 462 202
120 095,42


În mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în agricultură.


Concluzia spre care vreau să vă duc este următoarea: noi suntem cei mai săraci din Europa fiindcă aveam cea mai mare pondere a populației rurale din Europa. Iar agricultura are cea mai mică productivitate din toate ramurile economiei. Noi avem prea multă lume la sate. Și prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri.

Datorită faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări, avem:

-        Suprafețele agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor, mâine îl vor da altuia).

-        Lumea de la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios).

-        Accesul la serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii de lumea din sat).

-        Nivelul învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru aceasta.

Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară.

Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea:

-        Trecerea populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei noastre (cu tot ce urmează din asta);

-        Crearea condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară, cu creșterea productivității muncii în agricultură;

-        Scăderea costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut, conducte de gaz, primării, școli și spitale;

-        Creșterea calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare, evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii vor trăi mai bine;

-        Creșterea nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație.

Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți negative. Printre ele voi menționa:

-        Satele sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate.

-        Presiunea enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi.

-        Evident, va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când se mută, își ia satul său cu sine (nu o spun cu rău, fiecare mod de viață își are tradițiile sale și necesitățile sale, în ograda de acasă e ok să arunci cojile de răsărită pe pământ sau chiar pe cărărușă, fiindcă pe urmă tot tu mături acolo; în oraș deja nu e ok să scuipi cojile pe jos, fiindcă nu mai e ograda ta și la sigur nu revii acolo să mături). Și doar în a doua – a treia generație adaptarea devine deplină. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina.

Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele.

Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum trebuie să dispară.