Cum nu trebuie să comunicăm, sau pasiv-agresivitatea noastră manipulatorie cea de toate zilele

Prieteni, iată o listă de trucuri, obișnuințe sau automatisme în comunicare, pe care trebuie să le evitați cu orice preț. Pe lângă aceea că veți scăpa de niște apucături pasiv-agresive tare parșive, veți deveni mult mai plăcut, dezirabil și drag oamenilor cu care comunicați des. Lista e cu aceea ce am observat în comunicare, iar și iar și iar, de-a lungul anilor, la diferiți oameni, în diferite situații. O voi mai completa cu timpul.

1. „Eu sunt o persoană sinceră, de aceea voi spune tot pe șleau (tot cum este, verde-n ochi)”

De obicei, acest introu este folosit înainte de a trece la o serie de insulte, mai mult sau mai puțin directe. Am observat că foarte des, această scuză, că „eu sunt o persoană sinceră, și de asta spun tot cum este”, este folosită anume ca o scuză pentru a da interlocutorilor niște palme verbale, și a spune niște chestii care în alte situații nu ar fi trecut fără consecințe (consecințe - aceleași supărări, nu mă refer numaidecât la palme fizice primite înapoi).

Dar acest gambit este unul în care nu poți pierde, în lumea ta pasiv-agresivă. Doar, lumea nu se poate supăra pe cineva care este sincer, nu? Să fii sincer este o chestie bună și salutabilă, și cine e sincer e un fel de cavaler imaculat pe cal alb. Asta pe acei din jur el i-a stropit cu ce i-a stropit el…

Însă, chiar dacă și se supără cineva, oricum ești în câștig. După asta, așa și le spui tuturor: s-a supărat că i-am zis adevărul. Și aici deodată la toți le este clar, cine e acel bun în această situație, și cine - acel care nu poate suporta adevărul…

Prieteni, același lucru poate fi spus în 20 de feluri diferite. Și ele pot avea formulări diferite, și diferite grade de empatie și tact, și să deranjeze în moduri absolut diferite. Și, apropo, asta fără a afecta deloc valoarea de adevăr la aceea ce spuneți. Poți fi și sincer, și delicat, în același timp. Apropo, în acest caz sunt mai multe șanse ca mesajul vostru chiar să ajungă și să aibă efect (dacă acesta este intenția voastră sinceră, desigur).

Dar dacă voi simțiți nevoia des, înainte de a spune ceva, să ziceți „Eu sunt o persoană sinceră, de aceea voi spune tot pe șleau” - prieteni, sunt șanse mari că voi pur și simplu sunteți o persoană răutăcioasă, care primește la un anumit nivel plăcere de la insultele împărțite în dreapta și-n stânga. Iar chestia cu sinceritatea, desigur, este doar scuza, care vă permite să o faceți fără a primi o reacție pe măsură.

2. „Se poate să te întreb ceva? (Se poate să te rog ceva?)”

Prieteni, eu sunt o persoană sinceră, de aceea vă voi spune tot pe șleau despre această întrebare. Aceasta e una din cele mai stupide întrebări care poate fi pusă vreo dată. Care este așteptarea Dvs, pe bune? Cum acel care primește așa o întrebare, urmează să o proceseze?

Acum, de obicei aceasta e îndoială sinceră a acelui care întreabă sau roagă ceva. El are senzația că întrebarea sau rugămintea merge cam prea departe, și are dubii, să îi dea curs sau nu. Aceea ce este rezonabil. Dar formularea în sine, iarăși, este un gambit pasiv-agresiv strălucitor. Iaca întrebi asta pe cineva. El doar nu știe, ce anume tu vrei să întrebi sau să rogi, și idee nu are dacă poate sau nu să accepte aceasta. Să zicem că el va spune nu (aceea ce, apropo, e o chestie tare sănătoasă în așa cazuri). Atunci se va primi că el este o persoană închisă, care nu vrea să răspundă la întrebări (sau, și mai rău, care nu vrea să ajute prietenii cu rugămințile lor), și evident aceasta ulterior va fi menționat sau va rămâne nespus, dar atârnat deasupra capului său. Fiindcă asta așa lucrează. Sau, să zicem că persoana acceptă să răspundă la ceva sau acceptă rugămintea despre ceva. Și asta e o adevărată comoară în lumea oglinzilor strâmbe din capurile manipulatoare. Fiindcă deja persoana care a dat acordul, nu se va mai putea supăra pe aceea ce întrebați sau rugați. FIINDCĂ PERSOANA DOAR SINGURĂ A DAT ACORDUL LA ASTA. Așa, un fel de cart-blanche manipulator, primit în avans.

Prieteni, uneori într-o comunicare, într-o relație, ajungi în situația în care să pui întrebări care crezi că sunt incomode sau să rogi chestii despre care nu știi dacă vor fi acceptate. Așa și spuneți: „am o întrebare, dar nu știu cum o vei primi, te rog să nu te superi dacă e prea departe”. Și cu rugămintea, la fel. Nu-i cereți interlocutorului să vă valideze întrebarea sau rugămintea, fără a ști în ce ea constă. Da, asta vă va da vouă confortul de a pune întrebarea fără careva consecințe, dar asta se face din contul interlocutorului, și nu este ok dacă încercați să faceți o comunicare deschisă și egală.

3. „Nu știu dacă trebuie să spun asta, dar totuși o voi spune.”

Prieteni, se poate să vă rog ceva? Dacă simțiți că nu trebuie să spuneți ceva, mai mult ca sigur că simțul cela este corect, și voi nu trebuie să spuneți aceasta. Gambitul manipulator este următorul: știți că veți spune ceva ce nu ați trebui să spuneți, anunțați dubiile despre aceea, trebuie sau nu trebuie de spus ce vreți să spuneți, dar totuși argumentele pentru a o spune câștigă, și o faceți, până la urmă, mare și lată. Dar - nimeni nu se poate supăra, din start ați menționat că tema este sensibilă și sunteți o persoană cu un nivel înalt de inteligență emoțională, care ați remarcat aceasta. Și la orice reproșuri ulterioare despre ridicarea temei respective, există apărarea „păi eu de la bun început spuneam că tema e sensibilă…”. E ceva similar cu „Eu nu sunt sigur dacă acest banc nu este prea insensibil/degajat/indecent pentru această situație, dar totuși îl voi spune…” Dacă ai dubii, la sigur bancul nu este potrivit, și nu-l spune.

4. „Eu nu judec pe nimeni, dar…”

Nu știu dacă trebuie să spun asta, dar totuși o voi spune. Prieteni, „eu nu judec pe nimeni, dar…”, este cea mai mare nestemată din coroana pe care o poartă pe cap o persoană pasiv-agresivă. Acesta e un gambit ascuns în interiorul altui gambit, și la școala secretă de pasivitate agresivă el se învață la un curs aparte.

Dacă voi ajungeți să spuneți doar „eu nu judec pe nimeni” - asta deja înseamnă că ați întâlnit un caz pe care îl considerați demn de judecată, dar anunțați publică că nu, nu îl veți judeca. Însăși mențiunea faptului că ceva nu va fi judecat - e un indiciu la aceea că acolo ar fi loc de judecată. Cineva vă povestește despre un caz, o persoană, o relație, și voi spuneți: „eu nu judec pe nimeni” - și toți deodată înțeleg că 1. acolo este ce de judecat și că 2. voi sunteți mai presus de aceasta, și nu veți judeca. Iar bonusul suplimentar este dat, desigur, de „dar…” și tot ce urmează după el. După „dar”-ul cela lumea, de obicei, își poate permite orice feluri de judecăți, chiar și dintre cele mai deplasate. Și nu, nu se poate reproșa nimic în acest caz, fiindcă omul doar a spus, că el nu judecă pe nimeni. Deși, în sensul strict al logicii formale, „dar”-ul cela anulează prima parte a frazei.

Prieteni, este foarte important, esențial chiar, să spunem des „Eu nu judec pe nimeni”. Dar, noi trebuie să o spunem în gând, și așa ca asta să nu se observe dintr-o parte. Și, desigur, fără nici un dar. Pur și simplu, nu judecați și căutați-vă de viața voastră.

5. Corectarea publică a greșelilor (gramaticale, ortografice, la această categorie de greșeli mă refer)

Prieteni, eu nu judec pe nimeni, dar nu pot înțelege oamenii care corectează public greșelile altora. Adică, eu îi pot înțelege, desigur, dar aceea ce înțeleg e tare trist.

Să zicem că ați citit postarea unui prieten, a unui om drag, a cuiva pe cine-l respectați mult. Și ați văzut acolo o greșeală. Evident, calea corectă și bună de a reacționa, scrieți-i un mesaj privat, în care-i indicați greșeala ceea. În 90 la sută din cazuri, persoana vă va fi profund recunoscătoare, greșeala va fi corectată, și interacțiunea va fi anume despre aceea despre ce ar trebui să fie - îmbunătățirea calității textului unei persoane care contează pentru voi.

Dar, dacă remarca greșelii este publică, asta este cu totul despre altceva. Asta nu-i despre îmbunătățirea calității textului, asta nu-i despre grija voastră față de persoana ceea importantă vouă. Asta e doar despre afirmarea voastră din contul altora. Ați venit, ați văzut o greșeluță (oricare), v-ați afirmat drept afla-gramatician în postarea respectivă (din contul autorului, evident), și ați mers mai departe. Și, bonusul plăcut, autorul doar nu are dreptul să se supere, fiindcă iacat-o, greșeala, stă acolo la vedere, în postare!

Despre corectatul greșelilor străinilor nici nu spun. Cu ele chiar nu aveți nici o treabă. Aici e clar că o faceți doar pentru a vă afirma din contul cuiva (și, ținând cont de aceea că e străin, poate și este ok, dar vorbește multe despre aceea ce fel de om sunteți Dvs.). Și nu-mi spuneți că scopul vostru e să faceți internetul mai corect și că vreți că învățați pe cineva cum să scrie - mai lăsați-mă cu astea. Faceți un podcast despre gramatică și ortografie, dacă vreți chiar să învățați pe cineva ceva, asta va fi de utilitate reală. (Și apropo, chiar nu cred că veți face, fiindcă oamenii se împart în creatori și critici, și, evident, fiind un critic, nu puteți crea. Maxim, o să faceți un podcast în care o să adunați greșelile văzute pe net și o să le distrugeți). Iar dacă dumneavoastră nu puteți dormi noaptea fiindcă cineva undeva a scris „vre-o” - da, se întâmplă și așa, dar asta indică cu totul alte chestii, și dacă viața voastră nu este ok din această cauză, poate ar fi cazul să vorbiți cu un specialist.

Prieteni, aceasta este lista la moment. După cum am mai spus, dacă-mi mai amintesc ceva, mai completez. 

Și, vă rog, distribuiți, prieteni. Fiecare dintre voi, citind acest text, la orice punct s-a gândit la câteva persoane care s-ar potrivit perfect acolo. Distribuiți, să vadă și ei, poate se vor pune pe gânduri. Iar voi nu faceți așa. Fiți deschiși, direcți și tacticoși. Construiți-vă sănătos comunicarea, de altfel, oamenii care preferă comunicarea deschisă vor începe să vă evite, și în jurul vostru vor rămâne persoane fix de același tip ca și voi, și care folosesc aceleași trucuri de manipulare și împunsături pasiv-agresive, ca și voi. Credeți-mă, viața noastră poate fi mult mai ușoară, luminoasă și aerisită, dacă comunicarea noastră va fi ușoară, luminoasă și aerisită.

Despre caritate

 Buna ziua, prieteni

Voi faceți caritate?

Știu că majoritatea o facem. Să dai câțiva lei unui cerșetor, să donezi niște haine purtate boschetarilor, sau să cumperi niște încălțăminte nouă la copilași din familii nevoiașe, sau să faci pachete cu mâncare pentru bătrânii singuri, sau să participi împreună cu toată țara la acumularea mijloacelor pentru tratamentul cuiva, sau să donezi într-o campanie caritabilă pentru casa unei familii cu șapte copii. Majoritatea o facem, mai des sau mai rar, mai mult sau mai puțin. Sunt oameni care și-au dedicat ani din viața lor la așa activități și pentru care aceasta a devenit o activitate de bază. Sunt oameni care, trecând pe lângă un cerșetor, bagă mâna în buzunar și îi lasă ce mărunțiș găsesc ei acolo. Aici nu este o măsurare cum e corect, și cât trebuie de dat. E absolut individual.

Și, ținând cont de aceea că suntem o țară atât de săracă, și în jurul nostru e atâta mizerie și suferință, chiar avem foarte-foarte-foarte multe ocazii să ajutăm. Și să dăm. Și da, pentru mulți dintre noi puțină caritate ne dă senzația ceea de împlinire morală, de datorie îndeplinită, care ne permite să ne continuăm viața noastră relativ confortabilă în această mare a noastră a sărăciei. Chiar dacă, obiectiv vorbind, cota carității în veniturile noastre este, de regulă, infimă.

Prieteni, ce-ați zice dacă ar exista o modalitate să ajutați bătrânii, săracii și bolnavii permanent și continuu, și încă în volume semnificative?

Se numește „salariu la alb”. Salariu oficial. Salariu din care se fac plățile în fondul asigurărilor sociale (pensiile și îndemnizațiile), și în fondul asigurării de asistență medicală (funcționarea sistemului medical).

Dacă salariul calculat este, să zicem, de 10 mii lei (anul 2021), și beneficiați și de scutire, plățile aferente lui vor fi următoarele:

Angajatorul va achita în fondul asigurărilor sociale (pensii și îndemnizații) 2400 lei, aferenți salariului achitat vouă (ei nu se rețin din salariu);

Vouă vi se vor reține 900 lei pentru asigurarea medicală (funcționarea sistemului medical), asta se va deduce din salariu;

Impozitul pe venit, reținut tot din salariu, va fi de 840 lei (bugetul general de stat).

Veți primi la mână 8260 lei, plățile totale în diferite bugete constituie 4140 lei, și ele vor fi achitate parțial și de către angajatorul vostru, din contul său, și parțial din contul salariului vostru.

Cel mai des argument / îndreptățire pe care am auzit-o când discutam cu diverși oameni aceasta, este că „pentru ce de plătit în buget, că de acolo oricum se fură tot, mai bine eu direct o să ajut niște bătrâni sau orfani”. În primul rând, uitați-vă în oglindă și fiți sinceri. Cine dintre noi, constant și regulat, ajută bătrânii și copiii cu 24% din salariul său? Da, sunt oameni care ajută așa, și în proporții mai mari, dar ei sunt puțini, foarte puțini.

Despre furat din buget. În cazul CNAS (asigurările sociale, asta-s pensii, îndemnizații, aziluri, orfelinate, familii vulnerabile, tot asta), bugetul lor prevăzut pe anul următor este de 31,2 miliarde lei (din care 31% vor fi transferate din bugetul de Stat). Din acest buget, costurile propriu-zis ale CNAS-ului, infrastructura ceea birocratică de sus de care noi ne temem că ne va fura și banii noștri se vor duce pe salariile lor - constituie doar 0,59%. Nu prea ai cum fura din pensii și îndemnizații, care se transferă direct beneficiarilor.

În cazul CNAM (buget de 12,3 miliarde, 49,4% transferate din bugetul de Stat), cheltuielile administrative, ale CNAM, constituie 0,93%. Presupun că aici ar fi o doză mai mare de ineficiență a utilizării banilor, deja în administrarea spitalelor și în achizițiile publice.

(Asta nu înseamnă că nu este corupție și cheltuială ineficientă de bani publici, dar cel mai mult asta se întâmplă la Bugetul de Stat și ține mai mult de alte impozite care noi le plătim fără să ne dăm seama - tva-urile, accizele, și deja impozitul pe venit și pe proprietate. Trebuie să avem grijă de utilizarea banilor ceia, și să luptăm pentru aceea ca fiecare leu plătit de noi să fie folosit pentru noi, dar asta nu anulează tot ce spun eu mai sus.)

Și, un alt argument, că pensiile celea sunt oricum mizerabile și că asigurarea medicală oferită de stat este hazlie - da, este adevărat, dar este cauzat anume de problema despre care vorbesc. Orice Parlament și Guvern ar fi fericit să crească pensiile și acoperirea medicală, credeți-mă, și asta nu e din dragoste deosebită față de pensionari și bolnavi (asta nu e exclus, eventual, dar nu asta e cauza), ci fiindcă asta aduce multe voturi și susținere publică. Măririle de pensii, acordate de guvernanți, depind de conexiunea lor cu realitatea și de constrângerile și posibilitățile bugetare, și nu de zgârcenia sau nedorința lor de a o face. Pensiile sunt mizere fiindcă plățile în bugetul asigurărilor sociale sunt așa. Și da, chiar dacă noi toți-toți vom începe să primim salarii pe alb și din ele să se achite cotizații, asta oricum nu va asigura o viață fără nori pensionarilor, dar pensiile medii vor putea fi crescute de 2-3 ori (în funcție de aprecierile volumului economiei tenebre). Aceea ce deja e wow.

Dar, desigur, problema reală este alta. Nedorința multor angajatori să facă plățile pe curat, care este conjugată cu lipsa noastră de interes în această problemă. Și asta chiar e o problemă, de care nu prea știi cum să te apropii.

Angajatorii nu o fac din diverse motive. Unii sunt pur și simplu zgârciți și vor dormi rău nopțile dacă vor ști că plătesc la Stat tot ce au de plătit. Unii sunt la limita profitabilității, și unele cheltuieli suplimentare pur și simplu îi vor scoate din afaceri. Pentru unii, arătarea sumelor reale a plăților salariale va scoate în evidență volumul real al activității lor pe ansamblu, aceea ce poate fi o problemă atunci când nu doar salariile sunt la negru, dar o parte mare din ce ei fac nu trece prin contabilitatea lor oficială.

Statul de mult încearcă să găsească niște mecanisme eficiente care ar putea să-i facă pe patroni să treacă la salarizare oficială, dar până când fără succes, și nici nu am mari așteptări de la această luptă. Însă dacă la această luptă de sus, din partea Statului, s-ar adăuga și o oarecare presiune de jos, din partea angajaților, situația s-ar putea schimba.

Apropo, și piața muncii la noi se schimbă, ultimii ani. Timpurile când oricine putea fi dat afară în orice moment, și găseai 3 alți doritori să se angajeze, sunt pe ducă. Angajatorii tot mai mult și mai mult se confruntă cu o penurie a forței de muncă (motivele sunt multe și merită o discuție aparte), și deja nu mai e chiar așa simplu să dai pe cineva afară și să angajezi imediat pe altcineva. Da, în unele domenii mai este așa, dar în tot mai puține.

Așa că, angajații tot încep să-și capete vocea lor, și puterea lor de negociere. Plus, acum la pensionare ajung tot mai mulți oameni care au trecut în floarea vârstei anii nouăzeci și începutul la două mii, când nimeni nu se gândea la salarii oficiale și pensia viitoare. Și, tot mai multă lume se confruntă cu aceea că dacă nu ai lucrat oficial și nu ai cotizat la fondul de pensii, pensia va fi… nominală, să spun. Cred că anii următori această conștientizare va deveni generală, și preocuparea pentru un salariu oficial va deveni una majoră.

Nu cred că există o soluție universală, la negocierile cu angajatorii. În unele cazuri, o presiune mai mult sau mai puțin mare din partea angajaților poate fi suficientă pentru ca angajatorul să îi treacă „pe alb”. Uneori, când angajatorul e la limita rentabilității, soluția ar fi ca angajații să accepte o oarecare diminuare a salariului, astfel încât cotizația ce urmează a fi plătit la CNAS să fie acoperită parțial și din contul lor. Uneori, când declararea salariilor oficiale ar implica o schimbare completă a modelului de afaceri a companiei (când o parte mare nu apărea în evidența oficială), aceasta e și mai complicat și rezistența va fi și mai mare.

Dar. Dacă noi nu o vom cere, șansele acestei treceri pe alb tind spre zero.

Și, prieteni, doar imaginați-vă. În fiecare lună, în ziua primirii salariului, voi veți ști că 24% din suma ceea a fost achitată, automat și oficial, pentru pensii și indemnizații, iar 9% - pentru medicină. Așa, un fel de caritate automată, și în volum mare.

(Eu nici nu zic acum că asta este, confirm legislației, obligația noastră. Dacă o considerăm caritate pentru bătrâni, săraci și bolnavi, e cu totul alta senzația.)

Și, desigur, aceasta nu anulează alte fapte de caritate. Dar, prieteni, credeți-mă - dacă noi toți ne vom îndeplini obligațiile minime legale, în jurul nostru va fi mult mai puțină sărăcie, mizerie, suferință și nefericire.

Prieteni, faceți această caritate, luați salariile în alb.

Rezervele valutare

 Dragi prieteni, haideți să vorbim despre rezervele valutare

Știu că tema sună cumva tare specializat, dar în ultimul timp se vorbește mult despre rezervele noastre valutare și dacă am putea cumva să le folosim. Am decis să fac puțină claritate în aceasta. Explicațiile sunt simple, cu exemple interesante, și după ce veți citi aceasta, o să înțelegeți economia mai bine decât unii foști președinți. Vă promit.

În primul rând, de unde și cum apar rezervele valutare

După cum știți, pe teritoriul Republicii Moldova, mijlocul legal de plată este leul moldovenesc. Cât timp veniturile voastre sunt în lei, și cheltuielile în lei, aceasta lucrează perfect. Dacă, însă, încasările sau plățile sunt în valută, deja apar complicații. Din păcate, leul moldovenesc (încă) nu este valută liber-convertibilă, și voi nu puteți cere partenerilor străini să se achite cu voi în lei moldovenești, sau să insistați la Gazprom, de exemplu, ca plata să fie făcută în lei. Mai mult ca atât, nici băncile străine nu au și nici nu doresc să aibă lei. Din aceste cauze, la efectuarea unor operațiuni cu străinătatea, survine un moment când valuta este schimbată în lei, sau leii în valută.

Care sunt operațiunile la care mă refer? Pentru companii, de regulă, operațiuni de import-export sau mișcări de capital. Pentru persoane - de obicei, remitențe. Pentru Stat - primirea de granturi sau împrumuturi străine. Și, în momentul când beneficiarul valutei celea o să dorească să facă careva plăți în Moldova, el va trebui să o convertească în lei.

Păi iată. Valuta care se convertește în lei, ajunge, în cea mai mare parte, la Banca Națională. Nu explic acum în detalii mecanismul, el este destul de complex, dar excedentul de valută de pe piața noastră este absorbit, până la urmă, de Banca Națională.

Și, evident, BNM nu ia acești bani gratis. Banca Națională cumpără valuta respectivă de pe piață, în cadrul intervențiilor sale valutare. Și plătește pentru valută cu lei moldovenești. Sau, un alt mecanism, banii primiți de Guvernul Republicii Moldova. Guvernul nu poate utiliza în programele sale și în plățile sale valută. De aceea, când Guvernul primește un grant de la UE sau o finanțare de la FMI, banii ceia, valuta, vin la Banca Națională, iar Ministerul Finanțelor primește de la Bancă echivalentul în lei a sumei respective.

La moment, valoarea rezervelor valutare constituie 3,9 miliarde dolari, ceea ce acoperă importurile Moldovei pe vreo 6 luni.

Rezervele valutare și masa monetară

Și aici ajungem la un alt aspect important. Formarea și evoluția rezervelor valutare este strâns legată de formarea și evoluția masei monetare din țară. Atunci când BNM cumpără valută și își mărește, astfel, rezervele valutare, ea emite lei (ca să cumpere valuta), și masa monetară în țară crește. Iar când Banca Națională vinde valută din rezervele sale (de exemplu, unei companii care urmează să-și achite importurile, dacă suma este mare și piața interbancară în ziua respectivă nu oferă suficiente mijloace, BNM va face o intervenție de vânzare a valutei, de altfel, cursul ar lua-o razna), ea o vinde contra leilor, și leii respectivi sunt sterilizați, scoși de pe piață. Când rezervele valutare scad, scade și masa monetară, suma de lei aflată în circulație.

Eu mult timp m-am gândit ce analogie aș putea da. Imaginați-vă un local, care folosește drept mijloc de plată pe teritoriul lui doar niște fise. Un cazinou, de exemplu. Acum, evident, eu nu mă refer la leii moldovenești drept fise de cazinou, și nici la țară drept un cazinou, acesta e doar un exemplu care va ajuta să înțelegem mai bine funcționarea sistemului. La intrare în local, dacă vreți să faceți acolo careva tranzacții, va trebui să schimbați banii cu care ați venit pe fise ale cazinoului. Banii rămân la casieria de la intrare, iar când ieșiți, veți schimba fisele (mai multe sau mai puține ca atunci când ați venit) înapoi pe bani. Fisele în local nu apar din aer, ele sunt eliberate doar în schimbul banilor, și valoarea fiselor este acoperită de valoarea banilor din casierie. Dacă conducerea localului ar decide să dăruiască cuiva niște fise, fără a pune în casierie bani pentru ele, la închiderea localului cuiva nu-i vor ajunge bani să-și schimbe fisele, sau, dacă se vrea ca toți să primească ceva, va trebui fiecărui de plătit mai puțin decât valoarea inițială a fisei. Așa, un fel de inflație în lumea fiselor.

Analogia, cred, este destul de evidentă și clară. Valuta nu are circulație pe teritoriul Moldovei, de aceea ea este lăsată la intrare în casierie - la Banca Națională. Iar în schimb, BNM eliberează mijloacele de plată valabile la noi - leii moldovenești, fisele din exemplul nostru. Suma fiselor eliberate este egală cu activele casieriei - cu banii lăsați la intrare. Astfel încât, dacă toți vizitatorii vor dori să plece, fiecare fisă să poată fi răscumpărată echitabil.

Acum, într-o economie reală (ca și într-un cazinou bun, de altfel), activitatea economică nu încetează niciodată, nu vine un moment când toate fisele sunt răscumpărate, sau toți leii din economie sunt restituiți și schimbați înapoi pe valută. De altfel, activele băncii naționale sunt constituite nu doar din rezervele valutare, ele se formează, de exemplu, și din datoria statului față de Banca Națională (Asta e altă istorie, de altfel, fascinantă, când a fost pus în circulație leul moldovenesc, primii bani, Ministerul Finanțelor a emis valori mobiliare pentru acoperirea lor, și le-a transmis Băncii Naționale, în schimb la leii emiși de bancă. Astfel, primii lei aveau drept acoperire garanția Guvernului, banii au fost puși în circulație având drept suport veniturile fiscale viitoare. Poate voi scrie cândva despre aceasta.)

Contabilitatea emiterii de bani

Evidența emisiunii monetare, este, la fel, o chestie fascinantă și, în același timp, de o simplitate elegantă. Banca Națională vinde leii pe care-i emite, în schimbul la diverse active. Valută, de regulă, sau valori mobiliare de stat, sau același aur, de exemplu (plus, deja în economie mai există procesul multiplicării banilor din conturi prin credit, dar aceasta e o altă discuție). Dacă plasarea leilor se face la prețul corect al activelor primite pentru ei, BNM nu are nici profit, nici pierderi din această operațiune. În sens, dacă emite exact atâți lei cât costă activele cumpărate, pasivele băncii naționale (banii emiși) și activele ei (valuta sau valorile cumpărate) vor crește egal, și bilanțul ei crește fără a avea profituri sau pierderi. Iar când masa monetară este sterilizată, când BNM vinde din activele sale și răscumpără lei, iarăși, dacă aceasta se face la prețul de piață (de exemplu, la cursul oficial al valutei), atunci activele și pasivele se vor micșora proporțional, fără profituri sau pierderi.

Dacă, însă, de exemplu, Guvernul ar reuși să convingă cumva BNM să emită niște bani pe care pur și simplu să-i transmită guvernului, aceasta ar fi o emisiune monetară neacoperită. Banii s-ar emite, dar în schimb BNM nu ar primi nimic. Această sumă ar merge în pierderile BNM, și i-ar micșora capitalul. Dacă capitalul băncii centrale cade sub o anumită limită, Guvernul trebuie să o recapitalizeze - să transmită niște active, niște valori mobiliare de stat. Acest mecanism automat descurajează emisiunea neacoperită de bani, și face pentru Stat neinteresantă încercarea de a porni tiparnița de bani fără a avea vreo acoperire pentru ei.

Diferența între Ministerul finanțelor și Banca Națională

Mulți dintre noi uneori nu înțelegem până la capăt distincția între banii Statului, și banii emiși de BNM. Dacă Banca națională este națională, a Moldovei, de ce ea nu emite bani atunci când ei trebuiesc Moldovei? Cred că aici e bine să revenim iar la exemplul nostru cu cazinoul.

Statul ar putea fi comparat în acest caz cu cazinoul în sine. El câștigă din urma activității vizitatorilor - din banii rămași la automate, sau din cazurile când la ruletă cade zero, sau din diferența între probabilitatea reală în zaruri și mizele oferite ce cazinou pentru combinațiile celea. Iarăși, repet, eu nu compar sistemul fiscal cu un joc de noroc, e doar o analogie bună fiindcă acolo circulă fise. Cazinoul nu-și ia direct fise din casierie, el le acumulează de la jucători, și apoi poate schimba fisele celea în bani la casierie. Dacă cazinoul pur și simplu va lua banii clienților din casierie, sau își va lua fise de acolo fără să plătească pentru ele - iarăși, ajungem în situația când fisele nu mai au acoperire și nu vor putea fi convertite în bani. Și în cazinoul cela va înceta să mai vină lumea, și vizitatorii lui permanenți vor fugi în alte cazinouri, care se țin de reguli.

Statul nu poate pur și simplu să ceară să i se tipărească bani. Banii apar din activitățile economice, a populației și a companiilor, și o parte din ei ajung la Stat, la Ministerul finanțelor, în forma de diverse impozite și taxe și accize. Și iată banii ceia Statul, Ministerul finanțelor, și îi poate utiliza. Statul nu poate cheltui mai mult decât îi dăm noi, cetățenii. Și chiar și când se împrumută, el se împrumută din contul impozitelor noastre viitoare. (Aici, iarăși, ar fi loc pentru o discuție interesantă despre aceea că anume de aceasta Statul este responsabil în fața noastră, că funcționează pe banii noștri, și, în același timp, noi, dacă vrem ca el să poată funcționa și să avem un stat puternic, suntem responsabili în fața lui cu plata obligației noastre față de el. Dar asta altă dată.)

Unde sunt păstrate rezervele valutare

O temă aparte de discuții, care apare foarte des, este păstrarea rezervelor valutare. De ce ele sunt păstrate peste hotare, și nu lucrează pentru economia Moldovei?

Prin însăși natura lor, rezervele celea sunt constituite din valută, și, după cum am mai spus, valutele nu pot servi drept mijloc de plată pe teritoriul Moldovei. Dar - valoarea valutei respective a fost achitată de BNM în lei, și leii emiși deja „lucrează“ pentru economia noastră.

Rezervele valutare nu pot fi păstrate în Moldova (mă refer la sumele din conturi, nu numerarul de valută care circulă la noi, acela e un circuit separat). Și, gestiunea lor este una din activitățile importante ale Băncii centrale. O parte din ele este menținută în active foarte lichide (asta nu înseamnă ude), pentru a se putea reacționa rapid la orice evoluții ale pieței și necesități de plată. O parte sunt investite, în diferite valute, în diferite state, în diferite instrumente. Banca Națională urmărește, în primul rând, siguranța acestor plasări, dar și, eventual, profitabilitatea lor, când aceasta este posibil.

Când sunt utilizate rezervele valutare

În principiu, dacă activitatea economică este normală, existența rezervei valutare este doar o garanție de fond. Importantă, care însăși prin existența sa dă valoare monedei naționale. Dar ea poate deveni esențială și critică în perioadele de criză.

În condiții normale, valuta intră și iese din țară. Exporturile, remitențele și finanțările străine sunt sursele de valută, și ea este folosită la importuri sau plata datoriilor scadente. Dar imaginați-vă că se petrece ceva urât, și exporturile și remitențele se vor diminua semnificativ sau vor înceta. O criză majoră în lume, sau, de exemplu, un război în regiune (tifu-tifu, ducă-se pe pustii). Dar, în același timp, noi suntem dependenți de multe categorii de import, de care nu ne putem dezice: energie electrică, gaz și carburanți, unele categorii de produse alimentare, toată tehnica, etc. Importurile vor trebui finanțate, și dacă valută pe piață nu va fi, aceasta se va face de BNM, prin intervenții valutare (cererea de valută va depăși oferta, BNM va vinde din rezerve, și va steriliza, respectiv, leii cumpărați în această operațiune). Ca să nu mergem departe, în luna noiembrie, când Moldovagaz a trebuit să achite gazul procurat la prețurile de piață din octombrie, BNM a fost nevoită să vândă 237 milioane de dolari din rezervele sale. Și, chiar dacă suma de 3,9 miliarde USD pare una mare, o situație internațională sau regională (sau internă) nefastă poate toca o parte mare din aceste rezerve destul de repede. 

Despre propunerea de a folosi rezervele valutare

Și acum, cireașa de pe tortul acestei postări, aceea de ce toți o citiți.

Cu regularitate, în spațiul public apar chemări să utilizăm rezervele valutare pentru binele țării. De ce Banca Națională are miliarde de dolari, și nu se împarte cu noi, cu cetățenii statului. Ei bine, la moment, dacă ați ajuns cu lecturarea acestui text până aici, să știți că cunoașteți și înțelegeți economia chiar mai bine decât un oarecare fost președinte al țării, care nu înțelege chestiile elementare pe care voi deja le știți.

În primul rând, rezerva valutară a fost procurată de BNM, ea nu a apărut din pod acolo. Fiecare persoană care a avut un dolar sau un euro, care a ajuns în sfârșit în rezerva valutară, a primit pentru valuta ceea lei moldovenești. Rezerva valutară nu este o sumă ruptă de economie, un sac de bani pe care stă așezat guvernatorul BNM. Rezerva valutară este contrapartea valutei naționale, acoperirea în baza căreia leii s-au emis. Fiecare dintre noi are deja la sine partea sa din rezervele valutare - echivalentul în lei a părții sale. Și oricine, în orice moment, își poate lua înapoi partea sa din rezerva valutară a țării - dând în schimb leii pe care-i deține. Țineți minte, legătura ceea între leii emiși și mărimea activelor de rezervă.

Dar, să zicem că se adoptă o decizie radicală și tranșantă, prin care de la BNM se naționalizează o parte din rezervele acesteia. Eu nu-mi pot imagina cum anume aceasta ar putea să se facă fizic, dar să zicem.

Întrebarea la care nu are răspuns nici un oarecare fost președinte al țării, și nici restul promotorilor acestei idei, este cum anume banii ceia urmează să ajungă în economie. „Aici sunt trei scenarii“©:

- Să se folosească cumva direct valuta, care să fie distribuită (prin bugetul de stat, sau direct, populației). Pentru ca să putem folosi direct rezerva valutară, aici, în Moldova, ar urma să permitem achitarea pe teritoriul Moldovei cu valută. Aceasta ar distruge complet încrederea în leul moldovenesc, cultivată cu atâta greutate în ultimele trei decenii, și valoarea acestuia. Leul ar ajunge foarte repede pe roluri secundare, noi am pierde orice control asupra masei și politicii monetare, iar inflația, prețurile și fazele ciclului economic ar depinde întru totul de economiile străine, și nu am avea nici o influență asupra lor. Nu trebuie să uităm că valuta națională este un element important al suveranității unui stat, și asta nu sunt cuvinte frumoase, dar o realitate economică obiectivă. Dacă nu dorim să distrugem complet economia națională, această opțiune nu este aplicabilă. Ca efect colaterale aș menționa: devalorizarea continuă a leului, creșterea tuturor prețurilor de import, inflație (în lei), care, la rândul său, va accelera și mai mult fuga populației de la lei la alte valute. Și tot așa, în spirală.

- Să se preia o parte de rezerve de către Stat, să zicem, și apoi ea să fie convertită în lei. Ar arăta cam așa - de la BNM sunt luați un miliard de dolari, și apoi Ministerul finanțelor aduce miliardul cela tot la BNM, să-l schimbe în lei. Fiindcă, cheltuielile bugetare se fac în lei. Aceasta înseamnă că miliardul luat de la BNM va revenit iar la BNM, și banca centrală va trebui încă o dată să emită lei pentru suma ceea. În circulație vor fi echivalentele în lei a două miliarde de dolari, dar ele vor fi acoperite doar de un miliard de dolari rezerve. Acești bani vor începe să ajungă în economie, prin cheltuieli și programe bugetare, și imediat se va resimți în prețuri. Să pompezi în economie un 18 miliarde de lei e un șoc foarte puternic, aceasta va fi însoțit de inflație puternică și devalorizarea leului. Dar asta încă nu e tot. O parte mare din banii ceia vor merge la importuri, fie direct din buget, fie deja când banii vor ajunge la cetățeni. Și, datorită devalorizării leului, lumea se va grăbi să scape de el, cumpărând valută. Așa că, foarte repede, o cotă foarte mare din acele 18 miliarde va ajunge să fie convertită înapoi în valută. Și, știți ce? Rezerve doar nu sunt suficiente pentru toți leii! S-au emis lei ca pentru 2 miliarde de dolari, dar în realitate în rezerve e doar un miliard. Devalorizarea leului se accelerează, prețurile de import cresc, vine un nou val de inflație primară de la importuri și apoi, secundară, de la creșterea generalizată a costurilor în toată economia. Peste jumătate de an un fost președinte se târăște în genunchi pe pavajul colțuros dintre Ministerul finanțelor și Banca Națională, presărându-și cenușă în cap și cu niște lei în mâini, și tot exclamă: „Da nu-ni mai trebu, luaț rezerva înapoi, faceți tot cum era mai înainte…“

- Pur și simplu BNM este forțată să plaseze lei pe suma echivalentă a unei părți din rezerva sa valutară. Să plasezi azi în circulație 18 miliarde lei, fără acoperire. Un exemplu ușor de imaginat pentru toți al efectelor este să luați un pahar cu gaz lampant,  și să-l turnați peste un foc de tabără. Dar să o faceți, vă rog, cumva de la distanță. Explozia va fi luminoasă și călduroasă, de foarte scurtă durată, iar apoi veți avea de strâns de prin toată poienița tăciunii și vreascurile arzânde ce au zburat din foc și să încercați să faceți focul iar să ardă. Păi iată, focul de tabără e economia națională. Creșterea momentană a consumului, fiecare-și ia câte un televizor, prețurile cresc fulgerător, importurile cresc până la Lună, balanța comercială din deficitară devine super-deficitară, leul se depreciază la fel de fulgerător, și începând de luna următoare - toți vom avea de trăit cu veniturile anterioare dar cu prețurile noi, iar leul depreciat tot va adăuga și va adăuga valuri noi de inflație, Guvernul va avea de făcut indexări la salarii și pensii și banii pentru indexările celea tot din impozitele noastre vin, sau sunt redirecționate de la școli și drumuri. 

Și, oricare ar fi calea aleasă, în bilanțul BNM va apărea o gaură de, să zicem, un miliard de dolari, sau cât acolo din rezerve s-ar lua. Și gaura ceea, dacă țineți minte, trebuie acoperită de Ministerul Finanțelor. Care iar va fi obligat să emită niște obligațiuni de stat, și pe care noi toți va trebui să le plătim următorii 25 de ani. Fiindcă noi spunem, „banii statului“, dar în realitate aceștia-s banii plătiți pe impozite și taxe de mine și de dumneavoastră.

Revenind la analogia noastră cu cazinoul și fisele, situația comparabilă ar fi următoarea. Lumea din cazinou face acolo o mică revoluție, încuie într-un closet administrația și paza localului, și votează să preia controlul asupra banilor din casieria cazinoului. Cumva. Sau să-și împartă mai multe fise, sau să ia chiar bani din casierie. Oricum ar fi, situația va fi următoarea: mai multe fise, tot atâția bani pentru acoperire, sau, tot atâtea fise, dar mai puțini bani pentru acoperire. Oricum ar fi, valoarea fiselor celea va cădea. Și țineți minte, fisele sunt analogia pentru leul moldovenesc.

Concluzia

Concluzia generală, cumva intuitivă, este că banii nu pot să apară din aer. Mai precis, valoarea nu poate să apară din aer. Iar dacă niște bani vor fi tipăriți pe loc gol, fără un suport economic, ei nu vor avea nici o valoare. Dacă așa bani sunt tipăriți și aruncați în circuitul economic, ei se amestecă cu restul banilor, și diluează valoarea lor pentru toți.

Această încercare, de a mai folosi o dată rezervele valutare pentru a crea valoare, deși valoarea lor deja este în economie, îmi amintește de încercările unor inventatori de a crea un perpetuum mobile, un motor veșnic. Cineva care a studiat și a înțeles primul și al doilea principii ale termodinamicii, pur și simplu acceptă că aceasta este o lege a naturii, că energia nu poate apărea de nicăieri, și gata, merg mai departe. Dar niște repetenți la fizică, sau cineva care refuză să creadă niște principii fundamentale de funcționare a lumii, pot încerca iar și iar și iar să creeze un motor care va face energie din nimic.

Și, la fel e și ideea de utilizare a rezervelor valutare. Unica deosebire - eșecul unui inventator de perpetuum mobile e doar eșecul lui personal. Pe când experimentele cu crearea valorii economice pe loc gol, la nivel de țară, afectează toată țara. Și aceasta deja nu mai e glumă, și desigur aici nu mai este loc pentru repetenții care nu pot înțelege niște principii naturale și fundamentale ale economiei.

Paraziții de like-uri

Prieteni, voi cum faceți cu paraziții de like-uri?

Știți acest termen, de „parazit de like-uri” (PL)? Cineva are o agendă, un mesaj, o idee, sau pur și simplu vrea să se facă mai vizibil. Fiindcă vizibilitatea sa este relativ redusă, însă el consideră că mesajul lui trebuie auzit de cât mai multă lume.

Și iată el vine într-o discuție cu multe reacții. Cu like-uri, cu comentarii, la cineva cu o vizibilitate destul de mare. Cel puțin, mai mare ca a PL-ului. Și postează acolo un comentariu. De obicei, comentariul ține de agenda lui și nu prea are treabă cu discuția. Sau, are legătură doar tangențial. Sau, doar în cap la PL. Poate fi un obișnuit what-about, poate fi ceva complet colateral, poate începe la temă dar să se termine exact unde-l interesează pe respectivul.

Acum, scopul PL, conștient sau inconștient, este destul de evident. Să mai capteze ceva atenție pentru sine și tema sa, să mai deturneze discuția în tema ce-l interesează, poate să mai atragă câțiva adepți pe profilul / pagina sa. Poate să vă convingă despre importanța agendei lor. Asta exclud cazul trollilor care sunt din start rău-intenționați.

Deci, întrebarea mea. Prieteni, voi ce faceți cu paraziții de like-uri care vin la postările voastre? Îi ignorați, că până la urmă, mai multe comentarii cresc și vizibilitatea postării inițiale? Interveniți în discuție pe agenda propusă de ei? Interveniți să excludeți deturnarea și să readuceți discuția la tema inițială? Ștergeți comentariile lor? Îi blocați?

Care ar fi conduita optimă în cazul lor?

Ok, boomer

Deja de mult timp mă preocupă eterna întrebare a rupturii culturale între generații.

Care ruptură? Acea care trece între privitul televizorului și privitul canalelor de pe youtube. Între cititul ziarelor și urmărirea noutăților de pe facebook. Între delectarea cu o revistă coloră cu poze, și derulatul imaginilor de pe instagram. Între mersul la bibliotecă, și descărcatul unei cărți de pe internet. Între scrisul caligrafic și rapid de mână, și tapatul rapid pe ecran senzorial. Între pauzele penibile în comunicare, când stați acum 20 de ani cu cineva la masă, și la fel de penibilul stat cu nasul în telefoane a tuturor celor prezenți azi. Între Enciclopedia Britannica și Wikipedia. Cred că ați înțeles la ce ruptură mă refer.

De ce eterna? Fiindcă, dacă și este un lucru constant în istorie, asta e repetitiva lamentare a bătrânilor că tinerii nu mai sunt ca pe timpul lor, că moravurile au decăzut și că nu-i clar încotro se îndreaptă lumea. De la titanomahia din mitologia Greciei antice, și terminând cu generațiile romanilor dinaintea războiului civil, toate au același refren. Care deloc nu se deosebește de aceea ce aud azi toți tinerii, și ce spun azi toți acei în vârstă.

Însă astăzi, la eterna irascibilitate și bombăneală a bătrânilor, se mai adaugă un factor nou, și anume evoluția tehnologică tot mai accelerată. Astfel, la veșnicii factori care cauzau această ruptură între generații - moda, interesele, slang-urile, uneori evoluțiile sociale sau morale - se mai adaugă ceva nou, ce are un impact tot mai mare.

Nu vreau să teoretizez despre impactul tehnologiilor asupra generațiilor, și nici să listez generațiile și caracteristicile lor, este scris foarte mult la aceste teme. Vreau să povestesc altceva.
Este o expresie, la care țin foarte mult: când doi se ceartă, când doi nu se înțeleg, totdeauna este vinovat acel mai deștept, mai înțelept. Păi iată, stimați colegi de generație. Cum credeți, cine-i vinovat de aceea că o parte mare din cultura la care noi ținem nu este acceptată de tânăra generație, în forma în care noi încercăm să o transmitem?

Nu e vina tinerilor că nu le este interesantă cultura mai veche, în forma în care noi încercăm să o transmitem. Cărțile mari și groase care necesită câteva săptămâni de lectură, câteva ore zilnic. Spectacole, contextul cultural al cărora este demult pierdut. Filmele vechi și sublime, care însă au devenit baza și inspirația la atâtea filme noi de atunci, încât nu mai lasă loc de surpriză și de noutate. Lor le plac Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael, dar nu aceia la care v-ați gândit voi.

Și da, se pare că o parte mare din profunzimea și vastitatea culturii la care noi ținem este pierdută pentru ei. Dar știți, asta nu e vina lor. Nu e datoria lor să încerce să ne înțeleagă și să învețe ce noi încercăm să le dăm drept o curiculă obligatorie. Ei nu ne sunt datori cu nimic.

Asta noi, dacă vrem să ajungem la ei, trebuie să coborâm din turnurile noastre de fildeș, să încercăm să-i înțelegem, să încercăm să adaptăm aceea ce considerăm valoros din cultura noastră suporturilor și formelor obișnuite pentru copii de azi. Fiindcă nu mai suntem noi așa de deștepți, dacă nu ne vom da seama cum să o facem, și nu mai suntem noi așa de înțelepți dacă nu vom înțelege de ce aceasta este important.

Nu că aș fi eu un etalon de inteligență și înțelepciune, dar totdeauna m-a fascinat acest punct de inflexiune între generații. Cum să reușești să transmiți mesajul vechi în forme și pe suporturi noi. Asta doar este atât de captivant și interesant, o adevărată provocare intelectuală, un proces în care permanent înveți ceva nou și nu-ți permiți să împietrești în trecut.

Ca, de exemplu, Lăpușneanu pe Twitter: http://natangarstea.blogspot.com/2010/08/istorii-povestite-pe-twitter-alexandru.html

Sau, secretul unei postări virale, pe exemplu lui Martin Luther: http://natangarstea.blogspot.com/2017/06/despre-postari-virale.html

Haideți să coborâm din turnurile de fildeș, haideți să nu mai fim condescendenți față de cultura generației tinere. Fiindcă, ne place nouă sau nu, aceasta va fi cultura principală, main-stream peste 20 de ani. Trenul merge înainte, și dacă vrem să lăsăm în acest tren ceva ce considerăm valoros, noi trebuie să alergăm după el, nu să așteptăm să mai vină el la stația noastră. El a trecut demult de stația noastră, și va merge tot înainte.

Dar dacă nu, tot la ce se va rezuma schimbul cultural cu generația tânără va fi că ei ne vor asculta lamentările și apostrofările, mai mult sau mai puțin amabil, și vor spune, sau se vor gândi: „Ok, boomer!”

Paradoxul Bitcoin-ului

Evoluția monedei virtuale Bitcoin este prinsă într-o capcană, din care nu știu dacă există vreo scăpare. În cuvinte simple, ea poate fi explicată așa:

Valoarea Bitcoin-ulii este dată de posibilitatea de utilizare a lui ca instrument de plată. Odată cu extinderea suportului pentru el ca mijloc de plată (și a volumului pieței potențiale) prețul Bitcoin-ului crește. Pe măsura creșterii prețului, el începe sâ fie văzut ca instrument investițional, și nu ca mijloc de plată (pentru ce să cumperi acum ceva cu un Bitcoin dacă el se scumpește și peste un an vei putea cumpăra de două ori mai mult). Astfel, în condițiile unei oferte inelastice, urmează o bulă speculativă, în cadrul căreia fiecare investitor speră să reușească să vândă monedele deținute la un preț cât mai apropiat de maxim (o piață clasică de tauri, foarte volatilă și panicată).
Evident că pe urmă are loc o corectare a pieței, cu diminuarea prețului. Dar aceea că prețul se stabilizează nu înseamnă că se va reveni la funcția de mijloc de plată a Bitcoin-ului. Fiindcă o parte mare din posesori l-au cumpărat la prețuri anterioare, mai mari (și vor pierde dacă vând acum), și majoritatea posesorilor așteaptă următoarea rundă de creștere speculativă a prețului.
Și nu cred că există vreo scăpare din această capcană în actualele condiții de emitere și circulație a Bitcoin-ului.

Acum, câteva concretizări la ce-am scris mai sus.

Legătura între acceptarea ca mijloc de plată și valoarea monedei cred că este evidentă. Noi, într-un grup restrâns de persoane, putem conveni să folosim bani din jocul Monopoly ca mijloc de plată între noi, și asta chiar poate lucra un timp. Dar valoarea banilor ceia va fi limitată doar la aceea ce noi avem și suntem dispuși să vindem în grupul nostru. Pentru ca ei să capete o valoare reală, trebuie să fie acceptați ca mijloc de plată în magazinul de după colț. Exact la fel cu Bitcoin-ul. Pentru ca el să nu fie doar o jucărică de grup și un bun de colecție (care nici nu are suport fizic), trebuie să existe căi de ieșire din ghetto-ul virtual, prin intermediul unor tranzacții economice reale. (apropo, aceiași Microsoft, care „acceptă” plăți în bitcoini, nu acceptă bitcioni propriu-ziși, ci îi convertesc în dolari pe platformele de tranzacționare, și iau în cont dolarii).

Chestia cu retragerea Bitcoin-ilor din circulație din cazua valorii lor este un exemplu special al funcționării legii lui Gresham - banii răi înlocuiesc banii buni. Când paralel circulă mai multe monede, una dintre care e subevaluată, lumea va păstra moneda subevaluată în așteptarea evaluării ei corecte, și în circulație rămân doar monedele mai ieftine. Când cineva are de ales cu ce să plătească, bitcoin sau, să zicem, dolari, va alege dolarii, fiindcă bitcoin-ul se tot scumpește în fiecare zi.

Despre oferta inelastică cred că nu trebuie de comentat mult. Există un anumit volum de bitcioni în circulație (care sunt foarte fracționari, dar oricum), și acest volum crește cu un ritm lent constant. Dacă cererea va crește (volumul de bunuri care pot fi tranzacționate pentru bitcoini și volumul investițiilor în bitcoini), unica modalitate de echilibrare a pieței este creșterea prețului.

Acum imaginați-vă că vreo țară ar alege bitcoin-ul ca valută națională, ce blocaj economic ar urma. Prețurile în fiecare care zi s-ar micșora vertiginos. Brutarii, de pildă, nu ar dori să producă pâine, și ar arștepta stabilizarea prețurilor. (Pentru ce să cumpere azi făina cu un bitcoin kilogramul, când mai bine așteaptă și mâine va cumpăra cu jumătate de bitcoin. Dar dacă va aștepta și mai mult, va cumpăra și mai ieftin. Plus, pâinea vândută mâine făcută din făina de azi deja poate să coste mai ieftin ca făina utilizată la facerea ei.) Brutarii, evident, sunt o metaforă pentru întreaba economie.
Acum, dacă ar exista un organ care ar regula emisiunea de bitcoini, evident că în perioadele de cerere sporită pentru monedă, ar extinde creditul în această monedă, pentru a menține stabilitatea prețurilor (și pentru a nu admite transformarea ei din mijloc de plată în obiect de investiții și speculații). Dar bitcoinul nu are așa un mecanism, și este complet expus volatilității pieței.

Și ultima remarcă.
Una din cauzele naturii investiționale a bitcoinului e și aceea că el nu se obține în urma unei activități economice. Un agent economic care desfășoară activități economice (produce și vinde ceva), dacă azi încasează bitcoini din vânzarea produselor, mâine va trebui să-i plătească (cel puțin parțial) pentru procurarea de materii prime și achitarea salariilor, ca să-și continuie activitatea. Astfel, chair ei vor crea presiunea pentru răspândirea bitcoinului ca mijloc de plată.
Din păcate, însă, bitcoin-ul nu se obține în urma unor activități comerciale, ci a mineritului pasiv (cu excepția, poate, a fermelor care au apărut în ultimul timp, dar și acolo e vizată latura investițională a bitcoinilor). Minerii nu sunt presați de imperative economice să pună în circulație bitcoinii care-i acumulează, aceasta din start împinge spre o atitudine investițională, și face să dispară necesitatea amplă de accceptare a lor ca mijloc de plată. Și nu văd cum aceasta se poate schimba.

Copilăria fericită

Timpurile în care noi trăim sunt în multe sensuri timpuri ale schimbărilor. Dar una din schimbările fundamentale care are loc acum în lume și care s-ar putea să ne schimbe pe noi, omenirea (nu tehnologiile, nu lumea din jur, dar anume pe noi), ține de educație și atitudinea față de copii.

Există așa o știință, psihoistoria (da, da, știu, fanii lui Asimov acum zâmbesc). Adepții ei analizează mersul istoriei dintr-o perspectivă psihologică. Astfel, ei susțin, printer altele, că tot așa cum concepțiile, modul de a fi și viața unei persoane sunt afectate de trăirile sale din copilărie și de aceea cum a fost crescut, la fel și aceea cum este o țară depinde de practicile generale a educației din țara respectivă. De aceea cum sunt crescuți oamenii dintr-un grup, depinde cum se va comporta grupul pe ansamblu.

Și aceasta are sens, nu? Oare aceea că orașul Sparta a fost o putere militară atât de unicală în istorie, nu se datorează modului unical (de crud) în care erau crescuți copii acolo? De pildă, faptului că pruncii care păreau nesănătoși erau aruncați de pe un munte, iar băieții de la șapte ani erau înrolați în sistemul lor de pregătire, agoge, unde li se dădea câte o singură haină nouă o dată pe an, nu erau niciodată hrăniți suficient (și erau încurajați să fure mâncare, dar dacă erau prinși când furau - erau pedepsiți foarte sever), și, desigur, în fiecare zi iar și iar și iar se antrenau în mânuirea armelor și lupte.

La fel cum o persoană cu o traumă psihologică în copilărie, poate avea toată viața pe urmă probleme din cauza traumei, o națiune compusă dintr-o generație de oameni cu traume în copilărie, nu va avea oare sindromul obsesiv-compulsiv la nivel de țară?

Și în altă ordine de idei, cum se vor purta persoanele care au fost educate în violență sau lipsă de atenție și afecțiune? Ce fel de decizii vor lua când vor fi la putere? Ce legi vor adopta și ce relații vor promova în societate? Și cum, la rândul lor, își vor educa proprii copii?

Acum, atitudinea față de copii de-a lungul istoriei a fost pur și simplu oribilă. Și nu, nu mă refer la bătutul cu cureaua la fund sau pus în colț. Vorbesc de chestii chair oribile. Și putem distinge câte etape a evoluței acestei oribilități.

Infanticidul - nouă ne pare ceva sălbatic, dar dacă e să luăm toată istoria omenirii, de la apariția Homo Sapiens până azi, infanticidul a încetat să fie o practică răspândită doar mai ieri... câteva secole în urmă. Chiar și azi, când aceasta este considerată a crimă oribilă și există atâtea modalități de a evita aceasta, auzim uneori știri despre bebeluși nedoriți uciși după naștere. Dar imaginați-vă acum cinci secole, când nu exista contracepție, când în casă deja mai alergau vreo 8-9 copii, și când fiecare fărâmă de mâncare era numărată și împărțită, cât de des infanticidul era văzut ca o soluție? (există descrieri a orașelor medievale din timpul cela, în care naratorii povestesc despre bebelușii aruncați sau abandonați pe străzili ca despre ceva obișnuit și normal). Doar citiți aceasta: https://en.wikipedia.org/wiki/Infanticide

Doar pe la finele evului mediu, infanticidul a fost înlocuit (în mare parte) cu abandonarea copiilor - bisericile și mănăstirile au preluat funcția de îngrijire a copiilor, și a devenit o normă ei să fie lăsați la ușa bisericii. Așa au apărut primele orfelinate.

Prin secolul XII apar primele „instrucțiuni de utilizare” referitoare la copii, primele încercări de a sistematiza viziunile timpului despre cum ei trebuie crescuți și educați. Atitudinea generală era că ei sunt niște animăluțe necontrolabile care trebuiesc învățațe, prin disciplină și bătaie, să se poarte adecvat. Dar conexiunea pe care noi o știm între părinți și copii încă nu exista. Știu că nouă ne pare că relațiile părinte-copil sunt ceva natural, la nivel de instincte, și nu se schimbă. Dar în realitate, acum câteva secole o conexiune părinte-copil cum știm noi era mai degrabă o excepție, și nu regula. Poate din cauza că iarăși, fiecare se poartă cu copiii așa cum s-au purtat cu el părinții lui și cum a văzut el acasă... și această inerție socială se schimbă foarte greu. Deseori copii (în familiile care-și puteau aceasta permite) erau dați la doică, sau la creștere și îngrijire cuiva care ar avea grijă de ei, și reveneau în familie doar când creșteau mai mari. Una din explicații a acestei distanțări este și mortalitatea foarte înaltă a copiilor (din 8-10 copii, ajungeau vii să-și facă familie unul-doi). Imaginați-vă prin ce-ar trece părinții care s-ar atașa cum o facem noi azi față de copilașii lor, pierzând 8 din 10 copii. Așa că această distanțare pare a fi un mecanism psihologic de protecție.

Ați observat că zilele când în copilărie ni se întâmpla să ne doară ceva ne rămân în amintire? Când ne-am lovit tare, când ne-am fracturat o mână - niște insulițe izolate de amintiri, chiar și din cea mai fragădă copilărie, când în rest nu prea ținem minte nimic. Păi iată, acest fenomen era cunoscut de foarte demult, și era pe deplin utilizat în scopuri didactice. Când se întâmpla ceva ce părinții vroiau ca copii lor să țină minte, imediat după eveniment părinții le trăgeau copiilor o bătaie soră cu moartea. De pildă, o execuție publică. (Aceasta în genere e temă aparte de discuții, execuțiile erau considerate foarte bune pentru educarea tinerei generații, să vadă ce se petrece dacă nu ești cuminte, la execuție venea tot orașul, toate familiile cu copilașii lor, cumpărau popcorn sau ce echivalent aveau ei atunci, și priveau cu toții decapitarea sau spânzurarea sau ce mai era acolo. Imaginați-vă azi să vă duceți copilașul de 5-6-9-11 ani la o execuție publică. Imaginați-vă să mergeți voi la una...) Și imediat după execuție, bam, bătaia, acolo pe loc, să nu uite nimic. Așa, ca copiii să țină minte ziua ceea.

Doar în secolul XVIII apare un stil cât de cât familiar nouă de creștere a copiilor - mamele își savurează maternitatea, tații încearcă să participe la creșterea copiilor. Dar, desigur, aceasta nu anulează pedepsele fizice și de alte tipuri.

Și doar începând cu mijlocul secolului XX, a apărut concepția copilului care are drepturi egale cu noi, și a părintelui care e prieten și ajutor. Și a apărut ideea de neconceput până acum, că copiii nu trebuiesc bătuți. Dar iarăși, nu în toată lumea, nu la toate popoarele, nu în toate păturile populației. La moment e doar o fărâmă micuță din toată omenirea... vorbesc de tendința generală.

Însă... e pirma dată când cresc niște generații de copii care nu au fost bătuți. Care au fost respectați ca persoane de mici, care au fost învățați să aibă propria opinie și să ceară explicații, pentru care nu e suficient argumentul „fiindcă eu am spus așa”. Îmi dau seama, pentru foarte mulți de modă veche, educați altfel, această generație poate părea prea „moale” și prea „alintată”, dar - e prima dată când crește o generație care a fost educată fără violență, și poate, poate, ea nu va dori să transmită violența mai departe?

Poate aceasta este șansa noastră să devenim mai buni? Nu în tehnologii, nu în putere de a schimba lumea, dar anume noi, ca omenire.

Mersul pe funie

Stimați prieteni


Știu că noi toți avem probleme foarte mari și serioase cu aceea ce se face la noi (și aici nu ironizez), dar totuși, așa o întrebare.

Ce voi credeți despre capacitatea omenirii de a supraviețui armelor nucleare? Credeți ceva despre aceasta? Vă gândiți la aceasta? Preferați să nu vă gândiți la aceasta? Sau credeți că nu este deloc relevant?

Fiindcă iată mă uit eu la istoria noastră, a omenirii, și mă apucă foarte mari îndoieli. Când este vre-un război mare și sângeros (ca primul, sau al doilea mondiale), și când vezi cum el zi de zi toacă poporul tău (în primul război mondial, în medie, “burn rate”, cum numesc asta specialiștii în domeniu, era de 10,8 mii oameni pe zi, iar în al doilea, în medie, câte 11,6 mii oameni pe zi, gândiți-vă la aceste cifre, apropo, asta fără civili), vei fi gata la orice să faci războiul să se termine cât mai repede.

În perioadele de pace, lumea devine tare gentilă și încheie o mulțime de acorduri despre limitarea utilizării unor tipuri de arme și de practici, despre atitudinea față de prizonieri și aceea că populația civilă nu trebuie să sufere. Și toate aceste acorduri țin doar până în momentul când în următorul război cineva e strâns la perete, și deja pentru el contează supraviețuirea, și nu hârtiile celea semnate pe timp de pace.

Păi iată, imaginați-vă un război mare, cu adevărat mare, în lumea contemporană. Care implică puteri nucleare și care se întinde și se întinde… și lumea moare și moare, și situația devine tot mai gravă și mai gravă pentru toți. Și undeva acolo este geamantanul cela cu un butonaș pe el, care poate opri tot asta. Și indiferent de consecințe… care e certitudinea că cineva nu va apela la el.

Și nu, pe nimeni nu va mai opri aceea ce orori produc exploziile nucleare asupra inamicului. Chiar și până la exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, în ultimele luni ale războiului, bombardamentele distrugeau orașe întregi de pe fața pământului cu o rată de câteva orașe pe săptămână. (Nu exagerez. În fiecare săptămână erau rase de pe fața pământului 2-3 orașe. Uneori mai mult. Carpet bombing, firestorm, chestii.) 

Drept principal argument că armele nucleare nu vor fi utilizate e adusă doctrina distrugerii reciproce - dacă unul din cele două mari blocuri nucleare folosește armele celea contra celuilalt, imediat va urma replica nucleară.

Aici nu pot să nu-mi amintesc despre cartea “The Great Illusion” de Norman Angell, care a fost publicată în 1909. Cartea explica că un război mare nu mai este posibil fiindcă aceasta nu este convenabil nimănui. Și demonstra aceasta. Și toate statele dezvoltate erau de acord cu concluziile cărții, și ea era permanent adusă ca argument în discuțiile geopolitice. Și apoi s-a petrecut 28 iunie 1914, când a fost asasinat Franz Ferdinand, și timp de o lună, toată lumea, fără a crede aceasta, și spunând că un război mare nu este posibil, se îndrepta cu pânzele sus anume spre războiul cela mare. Țineți minte, 10,8 mii oameni pe zi.

Și chestia nu ține doar de dorințele și de rațiunea noastră colectivă. Pentru a porni așa chestii, e nevoie doar de o decizie neinspirată a unei singure persoane. Priviți, de exemplu, filmul “Dr. Strangelove”, care e exact despre aceasta - cum un om poate declanșa un război. Dar dacă până acum peste așa greșeli se putea trece, acum, având arme nucleare, ele ar putea fi fatale pentru noi toți. Și acum uitați-vă în jur, câți oameni întâmplători ajung în apropierea geamantanului cela cu butonaș.

Noi suntem niște maimuțe care au pus mâna pe un automat cu siguranța scoasă. Când el va împușca e doar o chestie de timp. Bertrand Russel spunea: Putem rezonabil presupune că un om antrenat poate merge pe o funie întinsă la înălțime timp de 10 minute, fără să i se întâmple nimic, dar nu e rezonabil să presupunem că va putea face asta fără accidente timp de 200 de ani.

Priviți-l, spre exemplu, pe Robert Oppenheimer, povestind despre reacțiile colegilor lui fizicieni, când au reușit prima testare nucleară, și când unii dintre ei, inclusiv el, au înțeles și urmările creării noii arme:



De ce eu spun tot aceasta? Unica noastră soluție e să nu admitem vre-un nou mare război. Și tot sistemul de relații internaționale din 45 încoace, cu toate neajunsurile sale, era făcut așa ca să preîntâmpine războaiele mari. Fiindcă atunci lumea era speriată de ce-a fost, și înțelegea foarte bine ce poate urma (și la bunica mea, de pe mama, și la bunelul meu, de pe tata, la masă primul toast totdeauna era “pentru pace”, fiindcă ei știau cum e când nu e pace).

Iar acum noi am uitat aceasta, și apare tot mai multă lume care se gândește că un război sănătos e mai bun decât o pace rea, și există unele scopuri care scuză orice mijloace, și așa mai departe.

Pentru mine, aceasta e înfricoșător. Automatul e încărcat, siguranța scoasă, iar noi, maimuțelele, continuăm să ne jucăm cu el.

O să termin notița cu un mesaj adresat generațiilor viitoare de către un supraviețuitor al bombardamentului Dresdei, Kurt Vonnegut, care a văzut cu ochii lui ce pot face oamenii unii altora:

Despre postări virale

Foarte mulți blogeri începători se întreabă cum să scrie cu adevărat viral. Așa, că să faci o postare și ea să fie sharuită de toată lumea, și discutată, și să aducă multe vizualizări și la postările viitoare.

Voi explica secretele pe exemplul unei dintre primele postări cu adevărat virale.

Postarea se numește "Cele 95 de teze". Autorul lor este Martin Luther (nu, nu King). El le-a publicat direct pe wall-ul (le-a bătut pe ușa) Bisericii tuturor sfinților din Wittenberg pe 31 octombrie 1517.

Care sunt concluziile care trebuiesc trase din exemplul lui Luther?

1. Scrieți despre chestii și probleme pe care le cunosc și le resimt toți (la el - problemele bisericii catolice din timpul cela și vânzarea contra bani a eliberării de păcate).

2. Scrieți idei proprii, nu faceți copy/paste din alte surse.

3. Scrieți ceva ce înțelegeți și vă preocupă. Scrieți aceea în ce credeți cu adevărat (Luther era teolog și îl durea mult situația bisericii).

4. Propuneți soluții.

5. Nu contează atât de mult hostingul, domeniul său designul (mai ales dacă vă așteptați la multe preluări), toate acestea sunt secundare față de conținut. Luther în genere s-a folosit de o tablă de anunțuri de pe un hosting public.

6. Mențineți ideile simple, scrieți clar și scurt - din cele 95 de teze, doar teza 82 era din două propoziții, restul - câte una.

7. Încercați să vă asigurați că postarea va fi preluată de cel puțin una-două surse care o vor difuza mai departe - Luther a trimis textul tezelor episcopului de Mainz, versiune care a fost sharuită în câteva sute de copii.

8. Asigurați-vă că aveți resurse și acoperire suficiente ca să faceți față unui eventual atac DDOS sau a unei invazii a trollilor-oponenți. Luther s-a putut ascunde inițial de furia bisericii în castelul Wartburg, sub protecția principelui Frederic III, dacă nu era aceasta, ar fi fost ars pe rug.

9. Fiți gata să răspundeți la comentariile la prima publicație (pentru a clarifica poziția, a arăta temeinicia ei și a menține interesul cititorilor) și să publicați materiale conexe (pentru a extinde ariile de interes) - tezele au fost urmate de disputele teologice cu Titzel, curia papală și alți teologi, și de traducerea în limba vernaculară a Bibliei (asta doar în prima etapă).

10. Nu este posibil toată lumea să vă iubească. Mai mult decât atât, cu cât mai importantă și semnificativă va fi postarea, cu atât mai mulți oponenți și dușmani veți capătă. Fiți gata pentru critică (îndreptățită și mai puțin) și pentru atacuri la persoană. Luați aceea ce e constructiv din critică, restul ignorați sau răspundeți, după caz.

11. Dacă postarea voastră va deveni cu adevărat virală, și a fost tirajată suficient de mult, pregătiți-vă pentru aceea că ea va deveni un mem și o referință culturală (mem nu în sens de desen hazliu pe internet, ci în sensul introdus de Dawkins în 1976). Iar aceasta înseamnă că veți pierde în mare măsură controlul și influența asupra ei, ea va căpăta diverse interpretări și continuări, uneori neașteptate pentru voi. Nu ezitați să vă disimilați de acelea care nu vă reprezintă sau schimbă ideea inițială (cum a făcut-o Luther cu anabaptiștii, de exemplu).

Vedeți, rețeta unei postări virale e foarte simplă. Urmând-o, Luther a devenit cu adevărat viral. După ce el a postat articolul său pe wall (bine, pe ușă), în ultima zi a lui octombrie 1517, în câteva săptămâni tezele erau publicate în câteva sute de exemplare în toată Germania. Datorită unei invenții recente (tiparnița, 1440), multiplicarea și distribuirea erau destul de simple. Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, răspândirea ideilor lui Luther chiar era virală… o infecție, un virus care se împrăștia prin tot nordul Europei, sărind de la un oraș la altul. Azi denominațiilor protestante, care au apărut datorită ideilor lui Luther, le aparțin cca. 900 milioane de oameni (37% din toți creștinii). Evident că o postare atât de importantă a stârnit multe dispute, și chiar un “Holy war” între adepții și oponenții săi. A, stați că aici Holy war trebuie scris fără ghilimele… chiar au fost războaie religioase.

Succese cu postările voastre. Scrieți-le așa ca să nu mai fie loc de interpretări și replici… cum s-ar spune, “nail it”…

Călătoria în Suedia

30 mai, ora 22:25

Stimați prieteni

Sugerați, vă rog, niște activități interesante pentru o fetiță de un an și opt luni, rămasă pe câteva zile cu tatăl ei.

Deja am făcut următoarele:


- ne-am jucat pe afară


- am luat lopățica de la un băiețel, și m-am bătut apoi cu tăticu fiindcă nu vroiam să o restitui


- am mâncat


- ne-am împroșcați cu tăticu cu mâncare


- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica


- am dansat salsa 

- am desenat în album


- am desenat pe perete


- am șters împreună cu tăticu pereții să nu afle mămica


- l-am adormit pe Puh.

Ce alte idei mai sunt, care nu ar presupune apoi ștersul pereților?

31 mai, ora 7:55

Împreună cu tăticu am decis că pentru binele tuturor e ca nimeni niciodată să nu afle despre incidentul cu cutia cu zahăr, petrecut la 31 mai 2017. Nimeni nu va ști nimic de el... mai ales mămica...

Nu insistați, oricum nu povestim.

31 mai, ora 14:59

Master-class de la Ilinca pe temele "Cum se conduce o negociere dură" și "Despre noțiunea de deal-breaker".

Eu îi propun seara să mergem la culcare.

Ea mă întreabă rezonabil: "Sisea?"

Eu încep să spun nuștiu-ce îndreptățiri despre aceea că sisea a zburat cu avionul și că sisea s-a terminat.
 Ea întoarce capul într-o parte de la mine, spunând: "Nu-nu-nu".

Negocierile au eșuat.

31 mai, ora 22:02

După încă câteva incidente, azi la adunarea generală a celor prezenți, cei prezenți (Ilinca și Tăticu) au decis: "Dă-i încolo de pereți. Nu ne putem ține numai de ștersul lor, pierdem toată distracția. Îi ștergem la urmă, o dată, să nu afle nimic Mămica."

Iuhaaaaa…

1 iunie, ora 7:42

Dormitul în tandem (Ilinca și Tăticu) e un proces complex, compus din mai multe etape interconectate, după cum urmează:

1. Și Ilinca, și Tata sunt treji. Tata încearcă să o adoarmă pe Ilinca.

2. Ilinca adoarme. Tata încearcă să adoarmă și el.

3. Tata adoarme și imediat începe să sforăie.


4. Ilinca se trezește de la sforăit și îl trezește și pe Tata, prin diverse metode.

Apoi procesul este reluat de la început.

1 iunie, ora 17:19

Ura! Ura! Ura!

Azi am decis cu Tăticu că vom lua un cățeluș acasă. M-am bucurat foarte mult. L-am întrebat "Mama?", dar el mi-a spus că așa decizii poate lua și singur și nu este nevoie să ceară la fiecare pas permisiunea mamei.

Eu îl iubesc pe Tăticu foarte-foarte tare, poate numai pe cățeluș mai tare ca pe el.

Update:


Mămica a citit postarea mea și l-a sunat pe Tăticu pe FaceTime. I-a spus multe cuvinte care pentru mine erau prea so-fis-ti-ca-te și ne-in-te-li-gi-bi-le. Tata spunea că asta eu am insistat (bine, Tată, lasă că mă mai ei tu fără scutec în brațe). Mama m-a întrebat pe mine: "Ilinca, cu cine vrei noi cu tine să trăim mai departe: cu Tăticu sau cu Cuciu?"

Întrebarea era dificilă, m-am gândit mult înainte să răspund. Dar până la urmă l-am ales pe Tăticu, fiindcă el mă poartă pe umeri, poate să facă ca Booba și mă ține cu o mână în brațe cât cu cealaltă se rade.

Tăticu a părut tare ușurat și bucuros că l-am ales pe el. După ce a închis telefonul, mi-a promis că îmi ia o ciocolată mare-mare.

Update 2:

Mămica a citit despre ciocolată și l-a mai sunat o dată pe Tăticu. Promitea să-i bage nuștiu-unde ciocolata ceea și spunea că ea conține mult zahăr.

Dacă conține zahăr, nu vreau. După incidentul de pe 31 mai 2017 cu cutia de zahăr (despre care noi cu tăticu ne-am promis să nu povestim nimănui nuciodată, și vom ține această promisiune, nu mai insistați atâta), m-am învățat să fiu foarte atentă cu această substanță perfidă.

După ce a închis telefonul, Tăticu a spus că ciocolata se anulează, dar o să-mi facă seara cușcuș cu legume. Să mănânce el singur terciurile celea nesărate…

1 iunie, ora 22:07

Noi cu Ilinca am avut azi o călătorie epică, ca în "Stăpânul inelelor". Doar că nu în sensul cela de "epic" la care v-ați gândit voi.

Țineți minte, în prima parte e enormei trilogii, hobiții înfruntă primejdii, trec obstacole, își riscă viețile, și ne mențin în suspans tot drumul. Iar când volumul întâi se termină, noi ne dăm seama că în tot acest timp, ei doar au traversat pământurile hobiților (cele mai sigure, probabil, din Lumea de mijloc), o pădure, niștie dealuri și un râu. Pe hartă, probabil, doar a zecea parte din tot drumul ce urmează a fi parcurs.

Păi iată, și noi ca hobiții. Ne-am pornit la grădina botanică, dar peste două ore de peripeții, descoperiri și eforturi, noi eram la 500 metri de casă. Nu exagerez, 500 metri.

(Deși, mai era o asemănare cu marea trilogie. Țineți minte când Frodo ajunsese la destinație și nu se putea încumeta să arunce, totuși, inelul? Așa și noi, ne atașasem foarte tare de bețișorul cela găsit la Grădina botanică, și nu vroiam să-l aruncăm. A fost nevoie de minciuni, șantaj și mită din partea mea, ca să scăpăm de el lângă casă.)

2 iunie, ora 17:14

Azi seara vine Mămica

Și ce credeți că noi cu Tăticu facem acum, în loc să ne distrăm și să ne bucurăm? Foarte corect, ștergem pereții, pentru ca ea să nu afle nimic.

În loc să ne jucăm în curte și să ne dăm la tobogan, înlăturăm de pe pereți urmele de creioane, carioci, acuarelă, guaș, plastilină, mere, pere, cireșe, avocado, dovlecel copt, morcov fiert, terci de ovăz, terci de porumb (numit de Tăticu vulgar, mămăligă), terci de grâu mărunțit (numit de Tăticu când cușcuș, când bulgur, deși cred că nici el nu știe care-i diferența între ele, eu sigur nu am observat-o), supa cu chifteluțe de iepure, iaurt “Micuțul Bio” și omletă cu bacon (ultima chiar nu știu de unde s-a luat acolo, asta sigur nu eu… dar în sfârșit devine clar de ce Tăticu nopțile, când credea că eu dorm, se închidea la bucătărie și de acolo se auzea clefăit zgomotos).

Păi iată, ce vroiam să spun. Dacă am fi șters tot asta deodată când apărea, ar fi fost ușor, și repede, și fiind proaspăt, nu ne lua atâta timp. Iar acum suntem nevoiți să pierdem o seară întreagă cu aceasta. Și asta tot Tăticu, cu propunerea lui de optimizare a procesului de menținere a ordinii, pe care a pus-o la vot acum 2 zile.

Cred că și Tăticu înțelege foarte bine greșeala lui. Tot încearcă să se îndreptățească, spunând că a făcut asta special pentru a-mi demonstra pe exemplul nostru marile neajunsuri a democrației populiste (când conducătorii iresponsabili propun niște chestii care nu sunt bune în sine, dar care prind bine la votanți). Cică, dacă să propui oamenilor la referendum să aleagă: să facă curat oleacă acum sau mult pe urmă, sau să plătească acum sau mai mult, pe urmă, totdeauna va fi votată opțiunea “pe urmă”.

Eu mă prefac că îl cred că a făcut asta în scopuri didactice, dar nu fiindcă-i era lene și lui să șteargă permanent pereții.

În fine. Asta nu mai contează. AZI SEARA VINE MĂMICA!

2 iunie, ora 20:31

Tăticu spera că nu se mai petrece nimic până ajunge Mămica. LOL

Și-a făcut el pe gril o plăcintă din lavaș cu cașcaval. Și mi-a dat să o gust. Și mie mi-a plăcut.

Să vedeți cum se lungea și se întrista fața lui pe măsură ce eu ceream noi și noi bucățele din plăcinta lui... Tot zicea: "Tăticu a făcut așa un terci gustos..." Terciul cela să-l mănânci singur, pe urmă nu-l vei mai propune altora.

Mai pe scurt, i-am mâncat toată plăcinta, poate a reușit să ia una-două guri din ea, și atât.

Noi cu el ne distrăm de minune…