Unul dintre domeniile cele mai utile și aplicabile a psihologiei pentru mine a fost și rămâne analiza tranzacțională. Această concepție a fost dezvoltată de către psihiatrul canadian Eric Berne în anii 50, și cred că la moment este una dintre cele mai reușite teorii care descriu interacțiunile umane. Deși a început ca psihanalist, Berne a dezvoltat propriile metode și accepțiuni asupra tratamentului, care include nu atât înțelegerea pacienților, cât obținerea unor modificări comportamentale la ei. De altfel, el a fost unul dintre primii care au promovat grupurile terapeutice, în care putea urmări cum pacienții interacționează între ei, ceea ce simplifica mult depistarea problemelor.
Teoria în sine e destul de simplă și se bazează pe două idei de bază. În primul rând, fiecare dintre noi are nevoie de atenția altora, aceea ce el numea „hunger for recongnition”. Această necesitate ne face să căutăm interacțiunile cu alții și să încercăm să căpătăm de la ei ceva atenție. Berne a introdus niște unități de măsură virtuale, pe care le numea „mângâieri”, pentru a putea exemplifica mai bine schimburile de atenție care au loc între oameni.
O a doua concepție de bază a analizei tranzacționale (AT) se referă la structura personalității. Astfel, nucleul nostru comunicativ, ego-ul nostru, se poate manifesta în trei moduri diferite: Copil, Adult și Părinte. Adultul din noi e partea personalității noastre care apreciază realist situația și poate adopta decizii adecvate momentului. Copilul din noi este rămășița obișnuințelor comportamentate care ne-a rămas din copilărie, personalitatea noastră originală. Părintele este imaginea părinților pe care noi ne-am creat-o și o purtăm cu noi - aceea cum noi ne imaginăm că ar vorbi și s-ar purta părinții noștri în anumite situații. Datorită acestei „orchestre” din capul nostru, foarte des în loc să interacționăm cu alții în rolul nostru de adult, care poate aprecia adecvat ceea ce face și ce spune (cum ar fi normal), noi uneori intram în interacțiuni în alt rol, de copil sau de părinte. E și normal că aceasta crează probleme în comunicare - în loc să primească un răspuns adecvat de la un adult, conlocutorul are de-a face fie cu un copil alintat, supărăcios și egoist, fie cu un părinte care tot încearcă să-l povățuiască și care nu acceptă alte puncte de vedere decât al său.
Această structurare a personalității poate fi destul de ușor observată. Persoanele care ne înconjoară se poartă absolut diferit atunci când sunt în stări diferite. Se schimbă intonația cu care vorbesc, expresia feței, nu mai zic de cuvintele pe care le spun și atitudinea generală. De obicei când are de spus un „adevăr” indubitabil (subiectiv indubitabil, desigur), sau o opinie de neclintit, persoana trece la nivelul de părinte (dacă-i să vorbim de părinții reali, de regulă este copiat acel mai autoritar dintre ei, care, de altfel, și este citat cel mai des). Dacă vă vorbește un Părinte, nu are nici un rost să discutați - acolo nu-i discuție, ci monolog, expunerea unei opinii care nu se acceptă de a fi discutată (nici o vorbă de a convinge pe un Părinte despre ceva, așteptați să revină la starea de Adult și atunci vorbiți cu persoana în cauză). În schimb Copilul va fi jucăuș și alintat, și modificările de intonație și expresie a feței la fel vor fi vizibile. Ca și cu un Părinte, nici nu încercați să discutați ceva constructiv cu un Copil.
Iată cum explică AT intercacțiunile dintre oameni. Fiecare dintre noi încearcă să primescă cât mai multe „mângâieri”. Însă datorită faptului că și restul persoanelor cu care interacționăm au exact același scop, pentru a obține de la alții o mângăiere trebuie și noi la rândul nostru, să-i „mângăiem”. Cu timpul această „economie” a relațiilor ne intră atât de mult în obișnuință, încât automat ducem evidența atenției pe care o acordăm și pe care o primim.
Exemplul clasic: o persoană cu care ne cunoaștem superficial și pe care o întâlnim zilnic pe drum spre lucru. De obicei, comunicarea noastră se rezumă la „buna / buna. ce mai faci? / bine. da tu? / tot bine. o zi bună / o zi bună” - atenția acordată este egală cu atenția primită. Dar imaginați-vă că într-o zi, ca răspuns la salutul vostru persoana începe chiar să vă povestească ce mai face (parcă asta chiar v-ar interesa) și cum și-a petrecut concediul. O să vă pară deplasată o astfel de atenție (ați primit mai multe mângâieri decât ați dat) și veți considera că la persoana respectivă nu este totul în regulă. După asta sau vă veți simți obligat să-i acordați mai multă atenție, sau veți începe să o evitați. Nici nu spun despre cazul invers, când v-ați salutat cu persoana respectivă și ea nu v-a răspuns - ne cunoaștem toți reacția în așa cazuri. ☺ Cauza e că ne simțim amăgiți - am dat o mângâiere „pedegeaba”...
Anume de aceasta metoda lui Berne și se numește „analiză tranzacțională” - noi toți permanent suntem implicați în tranzacții cu alte persoane, încercând să obținem de la ei mângâeri (cât mai multe) și fiind forțați să le acordăm astfel de mângâieri (de dorit, mai puține). Însă și mângâierile pe care putem să le căutăm sunt diferite. Din păcate, sunt multe familii în care copiii pot obține ceva atenție din partea părinților numai murdărind scutecile sau spărgând o vază. Respectiv, copiii ceia cresc obișniuți cu un anumit tip de atenție (negativă) și cu anumite procedee de a atrage atenția.
Berne distinge câteva moduri de comunicare: ritualurile (buna-buna, ce mai faci - bine), petrecerea timpului (comunicarea obișnuită), jocurile și comunicarea intimă. Comunicarea obișnuită e aceea ce pare - un schimb de informații sau comunicare „de societate”, care implică și mângâieri, de regulă echivalente. Comunicarea intimă (care nu numaidecât are conotații de intimitatea fizică) presupune un grad mare de apropiere a persoanelor, când dispare evidența mângâierilor. Dar cea mai complicată situație e cu jocurile.
Joc se numește modul de comunicare când două persoane comunică aparent la un nivel al personalității (de regulă, Adult-Adult), iar în realitate schimbul de mesaje se face între Copil și Părinte. Scopul unor astfel de jocuri e de a câștiga mai multe mângâieri decât ar presupune o comunicare obișnuită. Acest schimb de tranzacții ascunse are un anumit scenariu și o finalitate cunoscută de la bun început. (Joc nu înseamnă că lumea se adună să joace ceva, asta se referă la anumite trucuri de comunicare.)
Decât să vorbesc mult, mai bine dau niște exemple simple:
Jocul „De ce nu ați... Da, dar...” Inițiatorul jocului se plânge pe vre-o problemă de-a sa, de exemplu: „Am foarte mutl de lucru și nu reușesc niciodată să ajung acasă devreme”. Restul imediat încep să-i dea sfaturi. „De ce nu ați încerca să optimizați mai bine lucrul. De ce nu ați încerca să delegați mai mult pe subalterni. De ce nu ați...”. La toate sfaturile lor el găsește contraargumente: „Da, dar volumul lucrului care vine nu depinde de mine.” „Da, dar subalternii mei sunt niște neisprăviți.” „Da, dar...”
Deși în realitate se pare că comunicare se face după schema Adult-Adult, situația reală este alta. Prima afirmație de inițiatorul jocului este făcută de la nivelul de Copil, aceea ce-i provoacă pe restul participanților să treacă involuntar la nivelul de Părinți, de la care încep să învețe copilul. Indiferent de ce sfaturi nu ar primi, inițiatorul le va critica pe toate, arătând neajunsurile lor. Scopul real al jocului e în a le demonstra tuturor că, deși ei se socot tare deștepți, în realitate ei nu pricep nimic și nu pot fi utili cu nimic.
Jocul „Cum ați putut crede așa ceva despre mine”.
Jocul este inițiat, de regulă, de o fată, care dă de înțeles că este destul de accesibilă, ceea ce provoacă bărbații să-i acorde semne de atenție. După aceasta la un anumit moment ea va face față inocentă și îi va explica că a fost înțeleasă greșit și că ea nu este una „dintre acestea”. Scopul jocului, evident, e de a demonstra sie și tuturor cât este ea de dorită de toți bărbații. Jocul are mai multe niveluri de gravitate, în unele variante scopul fiind de a primi plăcere de la complimente și terminându-se la o fază destul de incipientă cu cuvintele „mie mi-s plăcute complimentele Dvs, dar între noi nu poate fi nimic”, în altele scopul fiind nu atât de a primi complimente, cât de a-l refuza (de dorit public și după ce el și-a manifestat univoc interesul) pe bărbat și a urmări reacția lui de neajutorare. Varianta extremă se termină cu un act sexual care este însoțit imediat de țipătu fals „mă violează”.
Multe jocuri sunt complementare. De exempu, „Te-am prins, nemernicule” (când cineva urmărește cu atenție tot ce fac cei din jur și îi prinde la cea mai mică greșeală, pentru a avea pe urmă plăcerea să le spună aceasta verde-n ochi) se potrivește de minune cu jocurile de genul „Vai, iertați-mă, eu am spart vaza” (când cineva face boacăne una după alta, captând toată atenția publicului) - aceste două jocuri sunt ca făcut unul pentru altul. Și dacă într-o companie se întâlnesc două persoane care joacă aceste două jocuri, la finele serii vor fi de nedespărțit - unul făcând gafe și al doilea menționându-le.
Sigur, tot ce am scris eu aici e doar o foarte succintă compilație a analizei tranzacționale, și sper că am reușit cât de cât să transmit ideile și, mai important, suflul acestei teorii. Dacă vă interesează mai multe detalii, vă recomand cărțile lui Berne: Transactional Analysis in Psychotherapy, sau o carte extraordinară pentru începători de psihologie și psihanaliză A Layman's Guide to Psychiatry and Psychoanalysis. De altfel, cartea lui dedicată în mod special jocurilor, deși nu e cea mai reușită după părerea mea, a devenit best-seller și a fost tradusă într-o mulțime de-a limbi (inclusiv româna și rusa) - Games people play.
Cu ce asta poate fi interesant în viața cotidiană? Încercați să observați trecerile de la o stare la alta a persoanelor cu care comunicați mai mult. O să vedeți: cu puțină atenție, peste un timp veți putea distinge cu ușurință aceste stări. Mult mai greu e să observăm aceste treceri la noi - fiind în interior, nu remarcăm deloc aceste modificări, poate doar post-factum. Oricum, cu ceva perseverență se poate și aceasta.
Acum, recitind ce-am scris, îmi pare că am creat părerea că alte stări decât acea de Adult nu sunt bune. Nu e așa. Fiecare stare îți are locul ei și momentul ei (cazuri clasice Copil - Părinte: prietena cu prietenul în oraș sau soțul obosit întors acasă și soția grijulie trebăluind în jurul lui). Problema e când aceste stări sunt folosite pentru a câștiga din contul altuia - aceasta trezește insatisfacția altora și peste un timp persoana care practică așa tehnici este marginalizată. Nu încercați să vorbiți cu argumente unui Părinte sau unui Copil - în ambele cazuri va fi la fel de ineficient. Și, desigur, evitați jocurile celor din jur - vă asigur că nu voi veți câștiga de pe urma lor.
Totdeauna m-a preocupat problema calității comunicării între oameni. Și analiza tranzacțională totdeauna m-a atras prin faptul că oferă un mecanism destul de simplu să-i înțelegem mai bine pe acei din jur și să ne facem mai bine înțeleși. Să vedem când putem să vorbim și când e mai bine să tăcem. Să ne dăm seama când suntem adecvați situației și când - nu. Sper că ea va fi utilă. Și nu-mi rămâne decât să vă urez cât mai multă comunicare intimă, liberă de orice tranzacții...
