Locul unde se termina timpul

Cititorule, dacă ai ajuns să citeşti aceste rânduri, mă bucur. În primul rând, mă bucur că exişti. Deşi dacă exişti, ceea ce scrie aici este greşit şi nu mai are rost să fie citit. 

Însă dacă presupunerile mele sunt corecte, atunci sau notiţele vor dispărea odată cu lumea noastră, fiind înlocuite în lumea cealaltă, eventual, cu nişte notiţe alternative. Dacă eu aşi fi existând în lumea alternativă. Sau, dacă acei din NATO vor fi mai iuţi, totul va fi înghiţit de un holocaust nuclear.

Ceea ce se petrece acum este atât de complicat de înţeles, încât sunt nevoit să recurg la aceste notiţe pentru a nu mă pierde în propriile gânduri. Iar ţie mă adresez doar pentru a nu mă simți un marasmatic ce vorbesc singur cu el. Dacă sincer, nu mă prea interesează dacă este cineva la celălalt capăt a şirului autor-text-cititor.

Acum voi răspunde la întrebarea ta principală: de ce sunt arestat. Răspunsul este simplu - ca şi majoritatea persoanelor închise de Serviciul Federal de Securitate, ştiu prea multe. Am fost într-un moment nepotrivit într-un loc nepotrivit, văzând un lucru pe care nici într-un caz nu trebuia să-l văd.

Nu sunt supărat pe ei. Acesta le este serviciul, şi sunt de acord, în principiu, cu axioma că pentru a se menţine ceva secret, e nevoie ca câţi mai puţini să ştie despre existenţa acelui ceva. Iar dacă cineva află, să fie pus în imposibilitate de a le povesti şi altora. Am fost arestat şi închis cu indiferenţă, anchetatorul spunându-mi o dată: „Ce să-i faci, aşa ţi-a fost norocul”. Şi sunt întru totul de acord cu el. Putea fi cu mult mai rău.

Chiar şi închisoarea nu este rea de loc. Desigur, pentru o închisoare. Camera destul de spațioasă, cu un pat cu arcuri (lucru straniu pentru o închisoare, piesele din patul cu arcuri pot fi folosite ca arme), o masă, hârtia pe care scriu, un geam zăbrelit îndreptat spre sud, şi principalul, mâncare bună. Plimbări zilnice. Deşi păreţii sunt mucegăiţi şi umezi, camera este cam friguroasă, iar becul slab este situat prea sus. Mă liniştesc cu faptul că majoritatea concetăţenilor mei trăiesc în condiţii mai rele. Cu mult mai rele.

Intrebare pentru cetateni

Ultimele zile mă frământă o întrebare.

Să presupunem că eu, un cetățean obișnuit, constat că ramurile puterii de stat au devenit disfuncționale. Nu-și mai îndeplinesc funcțiile și chiar devin periculoase pentru țară. Nu una sau alta din ramurile puterii de stat, ci toate deja lucrează în interesul unor persoane concrete și nu a țării. Și prin țară nu mă am în vedere pe mine, cetățean și alegător, ci anume interesele strategice, declarate ale statului, care au fost asumate de guvernanți.

Nu voi folosi termenul de uzurpare a puterii, fiindcă voi fi învinuit de aceea că folosesc termenul de uzurpare a puterii.

Păi iată, întrebarea mea este următoarea: ce pot face eu, ca cetățean, în acest caz? Ce ar fi corect să fac eu, ca cetățean?

Să aștept următoarele alegeri nu pot. E prea mult timp, până atunci se vor strica prea multe lucruri.

Să chem la schimbarea violentă a puterii nu pot fiindcă voi fi acuzat de chemare la schimbarea violentă a puterii.

Dar ce pot? Să fac demonstrații și manifestări în stradă? Dacă sunt pașnice, nu au nici un efect, dacă nu sunt pașnice și se soldează cu un nou nouă aprilie, venim prea aproape de schimbarea violentă a puterii de stat.

M-am mai uitat o dată prin Constituția noastră. Însă ea nu prevede așa situații. Speram că poate acolo sunt careva referințe la Marea Adunare Națională, care ar fi un organ suprem de conducere a țării... dar nu sunt.

Spun despre Marea Adunare Națională fiindcă în memoria mea anume acest for... cât de neformal și autoproclamat ar fi el, a reușit de două ori să schimbe situația în țară, o dată chiar contra voinței clasei politice de atunci. Mă refer la declararea independenței și, mai vechi, la aprobarea trecerii la grafia latină, care cred că nu era votată dacă în piața Biruinței, cum era numită ea atunci, nu era prezentă această mulțime amenințătoare din poză.

Dar, desigur, în Constituție nu este nici o mențiune despre Marea Adunare Națională. Fiindcă după orice schimbare de putere, acei care au venit la putere vor încerca să se asigure că pe viitor schimbări de putere nu vor mai fi.

Așa că întrebarea mea rămâne în vigoare: ce putem face noi, cetățenii obișnuiți, când vedem că ramurile puterii nu mai funcționează. Nu voi spune că își bagă piciorul în interesele țării, fiindcă voi fi învinuit de aceea că afirm că își bagă piciorul în interesele țării.

Sunt careva idei? Rog seriozitate.

Daca nu as scrie SF

Dacă aș scrie nu SF, ci literatură main-stream, m-aș apuca să scriu o carte despre o ipotetică fată din Moldova. Pentru a scrie aceasta, este nevoie de capacitatea de a transmite sentimente și trăiri, iar SF-ul, fiți de acord, este mai bun pentru idei și acțiune.

Aș scrie despre o fată deșteaptă și frumoasă, care își iubea mult țara. Care a absolvit liceul și apoi o universitate de la noi, nu contează specialitatea. Ea era patrioată, și nu o spun cu ironie - iubea Moldova, îi plăcea Moldova și își vedea viitorul legat de această țară. Desigur, vedea toate neajunsurile și greutățile de aici, dar să fim serioși, cui și unde îi este ușor? Cine nu înfruntă probleme, nu simte că trăiește. Și, până la urmă, cine, dacă nu noi?

Și când învăța la facultate, și după aceasta, a lucrat. Lucra, însă majoritatea afacerilor locale, unde putea ajunge datorită cunoștințelor acumulate și capacităților avute, o puteau plăti cu mult sub nivelul care i-ar putea asigura o viață (cel puțin viitoare) decentă, și mai trist era cu perspectivele de creștere profesională. Oricum, încă nu simțea presiunea timpului pentru a începe o carieră, își putea permite să mai învețe. Mai ales că îi plăcea să învețe, îi era interesant și, pe lângă toate, aceasta adăuga șanse de angajare bună după studii. Aici în țară.

A aplicat la mai multe universități peste hotare și a reușit să obțină o bursă. Nu contează unde. Și-a făcut studiile, și le-a terminat cu brio. A văzut cum sunt alte țări, a văzut de aproape cum sunt oamenii din alte țări și a văzut cum ei trăiesc. A văzut cum se învață în alte părți. Și, după aceasta, a decis să revină în țară.

Nu voi spune că a fost o decizie ușoară. Viața de peste hotare e bună și frumoasă. Și sigură. Sigură nu în sensul că nu ți se poate întâmpla nimic. Se poate. Însă dacă acolo forțele ostile cu care te ciocnești sunt doar „oamenii răi”, la noi ai de luptat atât cu „oamenii răi”, cât și cu Statul, care deloc nu e de partea ta. Nu prea este clar de partea cui este el la noi, dar prea des vezi în pozele cu reprezentanți ai statului persoane din lista „oamenilor răi”.

Și salariile. Salariile sunt mari peste hotare. Da, și costul vieței este foarte mare, dar oricum… salariile…

Mai era o chestie de ce e greu să vii în țară - când revii de peste hotare, mulți din jurul tău vor privi asta ca pe o înfrângere, ca un insucces. Vor întreba: ce, nu s-a primit să rămâi, da? Iar dacă vei începe să le spui despre dragostea de țară și că asta și a fost intenția ta, vor da înțelegător din cap și te vor tipări pe umăr.

Desigur, erau și avantaje în a reveni acasă. În primul rând, aici era casă, erau părinții, frații/surorile, prietenii din copilărie și colegii de facultate, pereții care îți dădeau puteri și posterele din camera ei, atârnate acolo la 15 ani. Aici, cu studiile ei, era cu un cap mai sus decât majoritatea covârșitoare a competitorilor și se putea angaja destul de ușor. Și, nu în ultimul rând, aceasta corespundea cu imaginea ei despre sine: patrioata care își iubește țara și revine acasă din străinătate. Prea mult a vorbit despre aceasta ca să nu o facă…

Revenită, i-a fost destul de simplu să-și găsească de lucru. Într-un proiect cu finanțare străină, cu consultanți străini, limba de lucru engleză și cu salariu bun. Aceasta nu că ar fi rezolvat toate problemele - oricum pe termen lung viitorul arăta destul de neclar, pur și simplu scotea problemele legate de traiul decent azi. Și da, se gândea uneori la plecarea peste hotare. O îngrijora nu atât aceea că proiectul în care lucra urma să se termine odată și odată - era sigură că va găsi un alt lucru, nu mai rău. Însă lucrând acolo, vedea cât de mică este eficiența proiectelor străine… cum banii primiți de la finanțatori se cheltuie pe chestii neesențiale, care arată bine dar în realitate nu schimbă mare treabă, sau se dau pe salarii oamenilor care nu fac mai nimic, sau se plătesc înapoi consultanților dezirabili pentru finanțator… și doar o parte mică-mică din ei ajunge să fie cheltuită pentru ceva util. Ar fi vrut să facă ceva cu folos. Dar iarăși - afacerile legale dădeau venituri prea mici ca să poți trăi normal… și calea spre o afacere proprie era prea lungă și solicita eforturi mult-mult prea mari.

E ciudat cum a venit decizia de a pleca din țară. Nu ciudat, ci ironic, o ironie tristă a sorții. Când au venit prima dată comuniștii la putere, de la noi a plecat multă lume. Când ei a doua oară au câștigat, a plecat foarte multă lume, considerând că nu se merită să aștepe cine știe cât până lucrurile se vor normaliza… Însă ea a decis să plece atunci când s-au petrecut evenimentele ce au dus la placarea comuniștilor de la putere. 7 aprilie.

Ca atare, nu 7 aprilie, ci 8 aprilie. Țineți minte, după ce în noaptea de după 7 aprilie poliția a intervenit în forță, următoarele două zile în Chișinău a fost instituită o adevărată teroare. Dacă era adunați mai mult de 2-3 de tineri undeva în centrul capitalei, oameni în civil îi urcau cu forța în mașini și îi duceau. Îți era frică să ieși în stradă. Iar în una-două zile au început să apară informații despre comisariatele de poliție și ceea ce se petrecerea acolo. Da, cuvântul potrivit este teroare.

Normal că ea nu a plecat a doua zi. Și nici decizia nu a luat-o a doua zi. Peste câteva luni a hotărât să mai facă niște studii în Europa, deja mai academice, să zic. A găsit încă o bursă, deja în altă țară, și a mers acolo. Cu posibilitaea de a prelungi studiile - masterat, apoi doctorat. A plecat deja fără a se convinge singură pe sine că vrea să se mai întoarcă. Va trăi și va vedea.

Mai departe totul a mers de la sine. Studiile, un lucru în paralel, o relație cu un străin venit și el la învățătură… puțin câte puțin lucrurie au început să capete o perspectivă europeană, să zic. A început să recunoască și pentru sine că da, vrea să rămână acolo. Sau, mai precis, că nu vrea să revină înapoi.

Evident, nu era simplu deloc. Nicăieri nu suntem așteptați de câini cu colaci în coadă, și peste tot trebuie să muncești din greu ca să obții un loc bun. Cu atât mai mult, nu e deloc simplu să trăiești printre străini, într-o altă cultură și să comunici zilnic cu oameni care în copilărie aveau alte jocuri și strigau alte cimilituri decât tine. Iar cele mai grele erau serile singuratice, scurtele răgazuri când avea timp pentru gândurile sale. Fiindcă undeva acolo în adânc ea se considera vinovată că și-a abandonat țara și principiile din tinerețe. Și oricât de mult nu s-ar fi convins pe sine că a făcut ceea ce a trebuit și că dacă-și jertfea viitorul pe altarul patriei oricum nu se schimba nimic, rămânea senzația ceea amară că a trădat. Țara sa și, părinții săi, și, mai important, a trădat-o pe fata ceea care a fost ea acum 10 ani.

Dacă aș fi scriitor main-stream și aș scrie acest roman, nu aș vrea deloc ca el să fie moralizator în vre-un fel. Eu chiar nu am vreo atitudine față de ea și, cu atât mai mult, nu eu sunt omul care ar judeca pe altcineva. Nu știu cât de bine mi-ar reuși să transmit această atitudine neutră în carte, însă țin mult la ea: fiecare om își trăiește viața sa, și fiecare ia deciziile proprii bazându-se doar pe viața sa. Și deciziile sunt absolut valabile pentru el.

Aceea ce aș vrea eu să transmit prin roman, dacă l-aș scrie, ar fi tragedia acestei situații. Ea își iubea țara, și nu vroia să o părăsească, și totuși, a făcut-o, și deja niciodată nu va mai fi împăcată cu sine până la capăt.

Dar eu scriu povestiri SF. Care deseori operează cu previziuni despre viitor. Așa că dacă aș avea chef și mi-ar fi interesant, aș putea scrie cu ușurință ce va urma.

Cu timpul lucrurile vor intra în noul făgaș. Va avea tot mai puține seri singuratice pentru gânduri triste, și tot mai mult se va cufunda în noua sa viață și în noul său cotidian. În Moldova va veni tot mai rar, doar de dragul părinților, iar după ce ei nu vor mai fi, va încetat de tot să mai vină. La noi, desigur, nici nu prea vei avea ce vedea, viața va deveni tot mai searbădă, iar lume - tot mai puțină. Plus, după ce cursul pro-european al Moldovei va fi compromis și se va alege o orientare spre est, va deveni dificil pentru cetățenii UE să obțină vize pentru a veni la noi.

Și, evident, ea nu se va mai gândi niciodată să se mute înapoi în Moldova. Nici atunci când se va deteriora foarte mult situația în UE și se vor tensiona relațiile interetnice și, mai ales, interconfesionale de acolo. Nici atunci când în 2035 în una din țările UE prima dată un partid musulman, care va avea în platforma sa politică instaurarea unei teocrații, va obține cel mai mare număr de voturi la alegeri parlamentare. Nici când vor fi nevoiți cu familia să se mute dintr-o țară europeană în alta. Și nici când, fiind deja în vârstă, vor fi nevoiți să aleagă unde să emigreze din Europa - în Canada sau în Australia, și vor mai trece o dată prin toată umilința și greutățile emigrării, plecând în Australia.

Și, desigur, copiii ei nu vor vorbi româna.

Dar până atunci mai este. Mai avem timp să ascultăm o doină de la Cibo.

Intrebarea anului 2012

Ca de obicei la fine de an, în club la noi se organizează concursul celor mai bune întrebări, la care urmează să expediem câte trei întrebări. Și, ca de obicei, nu mă pot aprecia care anume întrebări urmează a fi propuse la căncurs.

Vă rog să mă ajutați: care trei din aceste întrebări sunt cele mai bune?

1. Atenție, în întrebare sunt înlocuiri.

„Cu profit” poate fi și un loc, și un moment, și o persoană, și multe altele. Orice ar fi, vom considera că este absolut meritat, adecvat și potrivit. Ce cuvânt am înlocuit prin expresia „cu profit”?

Răspuns: Cuvenit

Comentariu: cuvenit are sensul de meritat, corespunzător, potrivit. 

Autor Natan Garștea

2. Denumirea acestei formații pentru mai mult de 1,8 miliarde de oameni  ar suna drept confirmare a poziției oficiale a statului din care ea era fată de un anumit gen de muzică. Paradoxal, până la desființarea sa în 1970, formația a fost unicul reprezentant național al acestui gen muzical. Numiți formația.

Răspuns: Noroc

Comentariu: Statul era Uniunea Sovietică, poziția oficială a căreia era „nu rock-ului”. Peste 1,8 miliarde de oameni sunt vorbitorii limbii engleze. Pentru ei, poziția oficială a URSS ar suna drept „no rock”. Formația Noroc a fost mult timp unica formație moldovenească de rock.

Autor Natan Garștea

3. Aveți în față un fragment de text tradus din rusă:

„Vizitatorii de obicei considerau că ciudatul obiect este simbolul Lunii sau a Soarelui, lor nici prin cap nu le trecea că au în față un idol păgân slavon, zeitatea Kolobok, care le apărea strămoșilor noștri ca o sferă, centrul căreia se află peste tot, iar marginea - nicăieri.”

În acest fragment de text o literă a fost înlocuită. Ce literă?

Răspuns: G

Comentariu: Zeitatea se numea „Colobog”. 

Sursa: Evghenii Lukin

Autor Natan Garștea

4. Autorul întrebării a citit recent o carte despre istoria Romei, scrisă de Asimov și tradusă în rusă. În perioada inițială, până la Republică, orașul era condus de regi. Despre ultimul dintre ei, Lucius Tarquinius, se spunea că el a fost ultimul rege al Romei, și de atunci în toată istoria lungă a orașului el nu a mai avut regi, sau cel puțin conducători care ar îndrăzni să se întituleze așa.

Citind acest fragment, am realizat că deși în engleză afirmația era corectă, în traducerea sa rusă ea sună cel puțin ironic. De ce?

Răspuns: Cuvântul rus pentru rege, țar, provine de la Cezar.

Comentariu: Mesajul în limba rusă se interpretează ca „nici un cezar nu s-a întitulat țar, care înseamnă tot cezar”.

Autor Natan Garștea

5. Stră-stră-stră-unchiul său, Herman, alesele cariera de scriitor. Richard, însă, a devenit renumit activând în alt domeniu. Dar sub ce nume îl cunoaștem noi.

Răspuns: Mobby

Comentariu: Richard Melville Hall, cunoscut nouă ca cântărețul Mobby, îl are în arborele genealogic pe scriitorul Herman Melville, autorul cărții „Moby Dick”. Anume din această cauză el și-a ales așa pseudonim.

Autor Natan Garștea

6. Clanurile medievale, când doreau să micșoreze numărul membrilor săi și să disponibilizeze pe cineva fără a-l ucide, făceau anume acest lucru, aceasta fiind ca o aluzie că persoana trebuie să plece. Dar ce anume ei făceau, dacă aceasta a devenit sursa unei expresii contemporane în engleză.

Răspuns: Dădeau foc casei acestuia

Comentariu: Expresia este, respectiv, „to get fired”.

Autor Natan Garștea

7. Poate cunoașteți din cinematografia rusă personajul care se prezenta drept „Manea Obligația”. În filmul „Locul întâlnirii nu poate fi schimbat”, în care doi agenți ai poliției criminale luptă cu o bandă periculoasă, așa se prezenta unul din personajele secundare. Vă propun să urmăriți un mic fragment din film.

http://youtu.be/zhpLlEpRzpM

Însă acest film deja îl țin minte puțini. În schimb cred că toți cunoaștem un alt personaj, care se prezenta oarecum similar. Numiți acest personaj.

Răspuns: James Bond

Comentariu: Bond în traducere din engleză înseamnă și obligațiune, ca și numele Manei. Este renumit stilul său de a se prezenta: Bond, James Bond.

Autor Natan Garștea

8. Imagine

Aveți în față trei picturi pe unul și același motiv clasic, inspirate din opera lui Seneca. Acea din stânga aparține pensulei lui Theodoor van Thulden și se numește „Timpul face aceasta”. Pictura din dreapta sus îi aparține lui Giovanni Domenico Cerrini, și se numește de asemenea „Timpul face aceasta”. Pictura din dreapta jos este a lui Ciovanni Baglione și se numește „Timpul face aceasta pentru Pace, iar Invidia și Discordia se uită”.

Simbolistica acestor tablouri este similară. Bărbatul cu aripi simbolizează timpul. Pe toate picturile apar Invidia și Discordia, care fie doar se uită (figurile din dreapta de pe picturile lui Cerrini și Baglione, sau, ca în pictura din stânga, chiar încearcă să-i încurce Timpului să facă aceasta.

Nu vă întreb ce am înlocuit prin „a face aceasta”. Spuneți ce simbolizează doamna dezgolită din toate picturile.

Răspuns: Adevărul (Dreptatea)

Comentariu: Picturile se numesc „Timpul dezvăluie adevărul”. Sunt inspirate din afirmația lui Seneca „Veritatem dies aperit”. Pe picturi este ilustrată la propriu această maximă.

Autor Natan Garștea

9. În cartea fantastului Neal Stephenson „Secolul de diamant, sau Abecedarul ilustrat pentru Domnișoare”, în care se descrie China peste 100 de ani, există următorul fragment:

„În chineză localul era numit „Casa Venerabilului și Opacului Shangxiao”. Venerabilul din cauza bărbii albe, semn al celei mai înalte demnități în ochii confucienilor. Opacul - fiindcă el a plecat din lumea noastră și așa și nu a dezvăluit secretul celor Unsprezece Ierburi și Mirodenii.”

Dar cum se traduce în română Shangxiao?

Răspuns: Colonel



Comentariu: În carte se face referință la un local al companiei Kentucky Fried Chicken, KFC. Denumirea în carte face referință la imaginea colonelului Sanders, care este simbolul companiei, și la faptul că în rețeta originară folosită de colonel intrau 11 ierburi și mirodenii, păstrate secrete.

Sursa: Neal Stephenson, „The Diamond Age or, A Young Lady's Illustrated Primer”

Autor: Natan Garștea

Bucățele din viață

Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...

Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.

E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.

Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.

Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”

Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar  apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.

Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.

Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.

Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.

Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...

Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.

Tunarii moldoveni si cunoasterea propriei istorii

Când Imperiul Otoman a încercat a doua oară să cucerească Viena (în 1683), a solicitat și vasalilor, principatelor Moldovei și Valahiei, să se alăture. Fără mare tragere de inimi, domnitorii noștri au adunat armate și, împreună cu tătarii (tot vasali) eu mers spre Viena, pe care Neculce o numește, în manieră magiară, Beci.

Despre ceea ce-a urmat austriecii pot povesti mai multe decât ai noștri. În timpul asediului din partea moldovenilor și valahilor au fost mai multe încercări de a-i avertiza pe vienezi despre planurile lui Kara Mustafa Pașa. Șerban Cantacuzino, domnitorul Muntenesc, a ridicat lângă cortul său o cruce mare de lemn, explicând turcilor că este pentru creștinii din armata lor, dar care în realitate era și un semn de susținere pentru cei asediați, fiind bine vizibilă din oraș.

Și principalul. În timpul bătăliei propriu zise pentru Viena, când a început tirul de artilerie asupra zidurilor cetății pentru a le distruge, tunarii moldoveni și valahi încărcau tunurile cu ghiulele umplute cu paie, care nu puteau pricinui vreo daună orașului.

De rând cu regele polonez Ian Sobieski, care le-a venit în ajutor asediaților și a înfrânt oastea turcească, și care este considerat, pe bună dreptate, salvatorul Vienei, austriecii își amintesc și acum cu recunoștință de tunarii moldoveni și valahi, care au sabotat cum au putut asediul orașului.

În Viena, la intersecția străzilor Arnsburggasse și Betty Roose Weg, nu departe de locul unde fusese inițial crucea, se află Capela Moldovenească (Moldauer Kapelle). În ea poate fi văzută o replică la scară redusă a crucii lui Cantacuzino (acea originală se află în castelul Geyerau din Ljubljana). Ea se află acolo fiindcă vienezii țin minte.

E trist când noi cunoaștem despre istoria noastră mai puțin decât străinii.

Despre vise, alesul profesiei si mesteri armurieri

Totdeauna mi-au fost interesanți oamenii cu profesii neobișnuite. Îmi pare deosebit cum alegi să ai sau cum ajungi la așa o profesie. Cunosc traducători din grupul de limbi polineziene, fizicieni-teoreticieni care au lucrat la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală care au creat mănăstiri în Mongolia, paleontologi, și mașiniste la metroul din Lion. Și mai cunosc un meșter-armurier.

Vărul meu, care e cu doi ani mai mic ca mine, după școală rămăsese cam dezorientat în privința la aceea, încotro să meargă mai departe. Vorbea rău româna, nu prea avea abilități / aptitudin / talente pe care să le fi descoperit până atunci (chiar era foarte neîndemânatic). Deci, soluția era evidentă - filologie, limba rusă.

Noi comunicam destul de mult în timpul cela, în special despre lecturi și muzică. Cam atunci îi recomandasem să citească „Stăpânul inelelor” de Tolkien, și el a rămas absolut fascinat de această carte. Iar peste un an, îi povestisem despre jocurile role-playing care se organizau pe motivul trilogiei. La începutul fiecărei toamne undeva într-o pădure în regiunea Odesa se adunau câteva sute de persoane - fani ai cărții, veniți din tot CSI-ul. Se împărțeau pe rase - oameni, elfi, pitici și orci… și timp de vreo săptămână pădurea se transforma într-un câmp de luptă între aceste rase, cu jucători îmbrăcați și înarmați corespunzător, cu urmăriri, ambuscade și atacuri, cu trai în corturi, seri la rug și cu veceu în tufișuri. Tot pachetul.

Echipamentul și-l aducea fiecare cu el, și, desigur, la unii era mai sofisticat, la alții - mai simplu. Și vărul meu, presupun, după ce a primit vreo două lovituri de spadă pe spate, s-a gândit să-și facă armură din zale.

Zalele sunt un tip de armură, împletită din inele mici de fier, legate unul cu altul. A luat multă-multă sârmă subțire și a început să facă din ea inelușe, pe care le lega unul cu altul. Nu avea de unde învăța, tot a încercat până i s-a primit. După vreo două luni de lucru migălos, avea deja o armură care-i acoperea torsul și mâinile până la coate. Și care cântărea vreo 8-9 kilograme.

Imaginați-vă ce furori a stârnit la următoarele jocuri în rândurile altor jucători. Și aici s-a întâmplat aceea ce familia noastră a interpretat ca una din cele mai mari tragedii posibile - cineva i-a propus să-i cumpere armura. Cu 50 dolari.

Vărul meu a revenit de acolo și a anunțat mândru că el se va face meșter-armurier. S-a apucat să facă una după alta armuri (care deveneau din ce în ce mai bune, deja aveau și glugă pentru a proteja capul, și erau lungi până la jumătatea coapselor, și le făcea tot mai repede), și să le vândă la prietenii săi de la jocuri, iar peste un timp - și la străini care aflau despre el. S-a apucat să cumpere cărți despre armurile medievale, să studieze domeniul. A început să facă și arme. Și prețurile la aceea ce făcea au crescut, normal. Oricum, afacerea era exact de tipul cela care generează venituri la limita subzistenței, când parcă nici nu te înduri să o lași că poate iată-iată va merge mai bine, dar nici nu lasă posibilitate de a face economii sau a planifica creșterea afacerii.

Așa a durat câțiva ani. El a abandonat studiile, și toată ziua stătea în atelierul său de după casă, ciocănind acolo pe nicovală (știți pentru ce nicovala are capătul cela ascuțit-rotund? ah, ce inelușe bune la zale se primesc pe el…). Maică-sa se resemnase deja că aceasta și este destinația finală a carierei sale, și nici nu mai încerca să-l convingă să facă altceva, fiindcă altceva nici nu prea putea. Dar nici nu vroia - aceasta era exact aceea ce-și dorea, ce putea și la ce avea vocație.

Și într-o zi s-a întâmplat. La Muzeul național de arheologie și istorie au auzit că undeva la noi este un meșter-armurier, l-au găsit și i-au propus să se angajeze la Muzeu. Ca restaurator. Cu  salariu oficial, cu asigurare socială și medicală, cu atelier cu numele său pe ușă. Happy end.

Pentru mine, sincer, acest caz e unul dintre acelea despre care se spune că „totul în viața asta are sens” și se spune că „punctele se unesc în linii” și se spune că „nebănuite sunt căile Domnului” și așa mai departe. Sigur, el nu va deveni bogat făcând aceea ce face (deși, cine știe), dar chiar nu asta contează. Face ceea ce-i place lui, face ceea ce poate să facă bine și aceea fără de ce nu-și vede viața. Și, de ce-l invidiez cel mai tare, e faptul că poate simți permanent plăcerea de a face lucruri cu mâinile tale. Știți la ce mă refer, nu? Când iei mai multe chestii care n-au nici o legătură între ele, le pui împreună, lucrezi puțin cu mâinile… și la urmă se primește ceva nou. O mâncare gustoasă, un scaun care va ține mulți ani… sau, într-o formă mai sublimată, când iei mai multe cuvinte nelegate între ele și faci un articol pe blog…

Până la urmă acest articol nu se vrea moralizator în vreun fel. Ideea este evidentă - el avea o pasiune, el a fost perseverent în ceea ce făcea, și până la urmă și-a transformat hobby-ul într-un lucru respectabil. Câți dintre noi se pot lăuda cu așa ceva?

Dar, când vorbeam cu studenții mei, sau cu oamenii care mă rugau să-i ajut să se angajeze undeva, totdeauna îi întrebam: da ție ce-ți place să faci? la ce ai talent? ce visezi să faci? Și foarte puțini erau acei care puteau să-mi răspundă la aceste întrebări. Deși, sunt sigur, când erau mici, ei nu visau să devină casieri într-o reprezentanță a unei bănci.

E bine când oamenii își urmează visele, chiar dacă asta e greu. Fiindcă e foarte interesant să întâlnești traducători din grupul polinezian de limbi, fizicieni-teoreticieni de la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală, paleontologi și mașiniste de metrou. Sau meșteri-armurieri.

Depozite, zvonuri si riscuri

Tot sunt întrebat deseori: „Iată, în ultimul timp se aud noutăți rele despre banca cutare. Eu, ca deponent, trebuie să-mi fac griji de asta sau nu?”

Pot înțelege așa o îndoială în cazul deținătorilor de acțiuni (și asta nu la noi, ci peste hotare). Prețul acțiunilor poate să scadă și poate să crească. Acolo riscul poate avea două semne, plus sau minus. Nu și în cazul depozitului.

Riscul major al deponentului la bancă este unul - de a pierde valoarea depozitelor (nu vorbesc aici despre mărimea dobânzii, modificările ei sunt prevăzute în contract și rareori sunt semnificative; plus, băncile cu probleme de lichiditate de regulă măresc dobânzile la depozite, în tentativa disperată de a atrage bani). Și acest risc nu lasă loc de dubii.

De aceea răspunsul la întrebare este: DA, TREBUIE. Dacă banca ta are probleme, la scadență iai banii și mergi la altă bancă. Dacă scadența e departe, o faci la prima ocazie favorabilă care permite să minimizezi cheltuielile (penalitatea pentru închiderea depozitului înainte de termen).

Investitul banilor care se câștigă cu atâta greu e o chestie serioasă. Care nu prea lasă loc de sentimentalitate sau fidelitate față de o instituție financiară. Sunt banii voștri, sunteți în drept să căutați banca cu reputație pe care o considerați impecabilă. 

(Nu mă refer acum la o situație concretă. Pur și simplu pe parcursul anilor e al treilea val de adresări cu întrebări pe această temă. Răspunsul a fost, este și va fi același.)

A murit Boris Strugatskii

„Lupoaica își învață puii: „Mușcați ca și mine”, și aceasta este suficient, iepuroaica își învață puii: „Fugiți ca și mine”, și aceasta tot este suficient, însă omul doar își învață copilul: „Gândește ca și mine”, iar aceasta deja este o crimă.”

Lebedele urâte

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

Întrebările jucate în sezonu 6 la Moldcell Cafe

Cred că acest sezon a fost cel mai reușit din toate de până acum. Vedeți și voi întrebările jucate. Pentru a citi normal, recomand să le descărcați.

Cum gindeste un om?

Casa ei se vedea de departe. Ochiul, obişnuit cu peisajul grămezilor pârjolite de moloz, este atras imediat de această construcţie. Ea aduce în haosul din jur o notă disonantă de ordine. De sobrietate, chiar. Se înalţă ca un simbol al sfidării. Om versus Distrugere. Deşi ştiu că a fost ridicată deja după Distrugere, deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze.

Nu există gard. De cine să protejeze? Dacă ceea ce am auzit este corect, am mai rămas doar doisprezece. O duzină, împrăştiaţi în diferite colţuri a lumii. Mă apropii de uşă. De cât timp nu am mai fost aici? De şase ani? De şapte?

Ea e în bucătărie. Este îmbrăcată în halatul pe care îl cunosc atât de bine. Păru-i cârlionţat cade în cascade aurii pe umeri. Când mă vede, înmărmureşte. Mă văd oglindit în ochii ei verzi, ce s-au deschis larg, privindu-mă cu o imensă uimire.

Străbat în câţiva paşi distanţa ce ne desparte şi o îmbrăţişez. Îi simt corpul suplu încordându-se ca o strună întinsă. Mâinile ei mi se proptesc în piept. “Cum, mai ai tupeul să vii aici? După atâta timp? Nu! Lasă-mă’n pace. Pleacă!”

Continui să o strâng în braţe. Îi sărut cu aviditate fruntea, ochii care s-au umplut de lacrimi, obrajii şi gura. Buzele la care am visat toţi aceşti ani. Buzele, de amintirea cărora încercam să fug.

Însă acum m-am întors. Şi aceste buze îmi aparţineau.

Sub presiunea săruturilor mele împotrivirea ei se topeşte, suspinele de plâns în-cetează şi iată-ne înlănţuiţi, îmbrăţişându-ne frenetic, în pragul supremei uitări.
Mâinile ei îmi trag febril cămaşa de pe umeri. O salt pe masă, îi desfac centura de care e atârnat pistolul şi îl las să cadă jos, dezleg cordonul şi sunt orbit de albeaţa trupului ei. Un teanc de farfurii cade pe podea cu un zgomot asurzitor de veselă spartă. Suntem iarăşi împreună.

Apoi, brusc, ea îngheaţă. Corpul ei devine rigid şi străin. Privirea îi este aţintită peste umărul meu. “Fă cunoştinţă, îmi zice cu o voce lipsită de orice expresie, soţul meu.” 
Înmărmuresc. Ce fel de soţ? De unde dracul s-a mai luat?

Evitând să privească spre mine sau spre soţ, ea îşi ia într-o mână halatul, în alta arma şi iese din bucătărie. Fără a spune nimic. Apatic, mă aşez pe unul din scaune. În mica bucătărie se instaurează o linişte stânjenitoare, aproape palpabilă.

Soţul face o mişcare de parcă ar dori să o oprească. Se întoarce spre mine. Pe faţă i se citeşte o umbră de speranţă – poate eu pot să-i explic ce se petrece. Nu prea am cu ce-l ajuta. Urmărit de privirea lui, îmi aduc hainele la o ordine sumară şi îmi prind la loc pistolul. Deodată, îmi dau seama că nu ştiu ce va urma, ce TREBUIE să urmeze. Ce face un soţ gelos când îşi vede soţia făcând cu cineva dragoste pe masa din bucătărie?

În fine, văzând că din partea mea nu vor urma explicaţii, este nevoit să accepte realitatea. Faţa i se crispează, pare că îşi reţine cu greu lacrimile. Devenit brusc gârbov, se apropie de masă şi se lasă greu pe un scaun în faţa mea. Îşi scoate cu degetele tremurânde o ţigară din pachet şi îl aruncă pe masă. Mă invită cu un gest să servesc şi eu. Îşi aprinde ţigara şi începe să o fumeze nervos, cu fumuri lungi, avide. Ce trebuie să fac în aşa o situaţie? Ambii păstrăm tăcerea. Îi studiez atent chipul, încercând să ghicesc la ce se gândeşte. El evită să mă privească.

Apoi îşi scoate pistolul şi trage în mine. Mă nimereşte în piept. Lovitura mă aruncă cu tot cu scaun în peretele ce se află doar la câţiva centimetri în spate.

Continui să-l privesc. Într-un târziu, îmi iau şi eu o ţigară. Până acum nu am mai fumat, însă îmi pare că un om ar trebui să înceapă să fumeze anume într-o astfel de situaţie. Fumăm, studiindu-ne reciproc. Liniştea este absolută. Încerc să par liniştit, însă simt că nu mai am mult până a intra în panică. Ce trebuie să fac?

Simplificând la maxim, am două opţiuni – plec sau trag în el. Însă am venit pentru a rămâne. În fine, scot pistolul şi trag. Îl lovesc din plin. Pentru a nu se răsturna împreună cu scaunul, se apucă de masă, iar eu susţin masa ca să nu se răstoarne şi ea.

Continuăm să fumăm ţigară după ţigară. Camera se umple cu fum. Fiecare îşi ţine în mâna dreaptă pistolul. Peste un timp el iarăşi trage şi iarăşi sunt aruncat în perete. Mai târziu trag eu şi din nou trebuie să prind masa ca să nu se răstoarne.

Ţigările se termină şi scot un pachet nou din Rezerva Intangibilă. Totuşi, ce e de făcut? Fumul devine tot mai des, deja nu-i mai disting faţa. Văd doar o umbră vagă. Însă ştiu că el e acolo, fumând ţigară după ţigară, cu ochii aţintiţi asupra umbrei vagi care sunt eu. Iar la intervale egale de timp el trage în direcţia mea.

E un cerc vicios. Noi nu cunoaştem soluţia. Aşa şi vom rămâne aici, trăgând unul în altul şi încercând să rezolvăm principala problemă pentru noi, androizii rămaşi – cum ar fi gândit un om? Vom sta aşa, fumând ţigară după ţigară, până când contururile noastre umane se vor pierde în fumul ce tot se va îndesi, şi vor rămâne doar gloanţele ce vin de nicăieri, urmate de loviturile de perete, şi gloanţele ce se duc în nicăieri, urmate de smunciturile mesei.

Şi va mai rămâne eterna întrebare – cum gândeşte un om?


14.09.’98 – 22.09.’98

Zadroti si prioritati

Istorie povestită de niște prieteni programatori.

La lucrul este angajat un student, coleg de grupă cu cineva deja angajat. Restul programatorilor îl înterabă pe acel deja angajat:

- Ia spune, cum este el la facultate?

- Așa și așa... zadrot. Foarte axat pe învățătură, vorbește foarte mult despre programare, învață foarte bine...

La așa răspuns, restul au rămas perplexi. După o scurtă pauză, cineva s-a încumetat să întrebe:

- Dar ce-i rău în aceea că el învață mult și se interesează de programare? Asta doar invers, este bine.

Deja a urmat o pauză din partea colegului noului angajat, care a presupus, probabil, revizuirea tuturor valorilor și a principiilor de viață, după care el nehotărât a spus:

- Da eu nu aveam în vedere nimic rău...

Și aceasta chiar este o stare de spirit generală între studenți. Cine învață și se interesează de viitoarea profesie e zadrot și nu se prea cotează printre colegi. Pot înțelege asta prin prisma integrării sociale - dar ar fi îndreptățit doar în cazul profesiilor care implică o componentă de socializare importantă... ceea ce nu este cazul programatorilor, de exemplu.

În majoritatea grupelor din universitățile la care am predat era anume așa o atmosferă. Un exemplu bun - fugitul de la ore. Când o parte a grupei vor să fugă de la ore, ei încearcă să-i convingă pe toți să  fugă, pentru ca penalizarea să nu fie individualizată, ci să se împartă la toți. Păi iată, când o parte de grupă încearcă să convingă altă parte a grupei să fugă, acei care nu vor să fugă se simt vinovați, hărțuiți și intimidați... și nu invers. Îmi pare normal ca acei care fug să nu se simtă în oala lor și să fie marginalizați și condamnați.

Când procurăm ceva și ni se dă mai puțin decât ceea pentru ce am plătit, suntem deranjați și ne apărăm drepturile, cerând să ni se livreze marfa până la ultimul gram. Însă când este vorba de studii, lumea parcă uită de acest principiu. Deși studenții ar trebui să ceară de la profesori să le predea tot pentru ce au plătit... să stoarcă din ei cunoștințele până la ultimul ban achitat conform contractului de studii.

Din păcate, la noi nu e așa. Poate de aceea că nu studenții, ci părinții acestora muncesc din greu ca să plătească studiile. Poate de aceea că lumea plătește pentru diplomă, și nu pentru studii. Și atâta timp cât va fi așa, acei care învață bine și nu fug de la ore vor fi numiți zadroți și vor fi marginalizați în colectivele lor. 

Doar mai târziu viața urmează să aranjeze lucrurile pe la locurile lor...