Bucățele din viață

Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...

Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.

E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.

Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.

Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”

Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar  apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.

Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.

Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.

Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.

Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...

Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.

Tunarii moldoveni si cunoasterea propriei istorii

Când Imperiul Otoman a încercat a doua oară să cucerească Viena (în 1683), a solicitat și vasalilor, principatelor Moldovei și Valahiei, să se alăture. Fără mare tragere de inimi, domnitorii noștri au adunat armate și, împreună cu tătarii (tot vasali) eu mers spre Viena, pe care Neculce o numește, în manieră magiară, Beci.

Despre ceea ce-a urmat austriecii pot povesti mai multe decât ai noștri. În timpul asediului din partea moldovenilor și valahilor au fost mai multe încercări de a-i avertiza pe vienezi despre planurile lui Kara Mustafa Pașa. Șerban Cantacuzino, domnitorul Muntenesc, a ridicat lângă cortul său o cruce mare de lemn, explicând turcilor că este pentru creștinii din armata lor, dar care în realitate era și un semn de susținere pentru cei asediați, fiind bine vizibilă din oraș.

Și principalul. În timpul bătăliei propriu zise pentru Viena, când a început tirul de artilerie asupra zidurilor cetății pentru a le distruge, tunarii moldoveni și valahi încărcau tunurile cu ghiulele umplute cu paie, care nu puteau pricinui vreo daună orașului.

De rând cu regele polonez Ian Sobieski, care le-a venit în ajutor asediaților și a înfrânt oastea turcească, și care este considerat, pe bună dreptate, salvatorul Vienei, austriecii își amintesc și acum cu recunoștință de tunarii moldoveni și valahi, care au sabotat cum au putut asediul orașului.

În Viena, la intersecția străzilor Arnsburggasse și Betty Roose Weg, nu departe de locul unde fusese inițial crucea, se află Capela Moldovenească (Moldauer Kapelle). În ea poate fi văzută o replică la scară redusă a crucii lui Cantacuzino (acea originală se află în castelul Geyerau din Ljubljana). Ea se află acolo fiindcă vienezii țin minte.

E trist când noi cunoaștem despre istoria noastră mai puțin decât străinii.

Despre vise, alesul profesiei si mesteri armurieri

Totdeauna mi-au fost interesanți oamenii cu profesii neobișnuite. Îmi pare deosebit cum alegi să ai sau cum ajungi la așa o profesie. Cunosc traducători din grupul de limbi polineziene, fizicieni-teoreticieni care au lucrat la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală care au creat mănăstiri în Mongolia, paleontologi, și mașiniste la metroul din Lion. Și mai cunosc un meșter-armurier.

Vărul meu, care e cu doi ani mai mic ca mine, după școală rămăsese cam dezorientat în privința la aceea, încotro să meargă mai departe. Vorbea rău româna, nu prea avea abilități / aptitudin / talente pe care să le fi descoperit până atunci (chiar era foarte neîndemânatic). Deci, soluția era evidentă - filologie, limba rusă.

Noi comunicam destul de mult în timpul cela, în special despre lecturi și muzică. Cam atunci îi recomandasem să citească „Stăpânul inelelor” de Tolkien, și el a rămas absolut fascinat de această carte. Iar peste un an, îi povestisem despre jocurile role-playing care se organizau pe motivul trilogiei. La începutul fiecărei toamne undeva într-o pădure în regiunea Odesa se adunau câteva sute de persoane - fani ai cărții, veniți din tot CSI-ul. Se împărțeau pe rase - oameni, elfi, pitici și orci… și timp de vreo săptămână pădurea se transforma într-un câmp de luptă între aceste rase, cu jucători îmbrăcați și înarmați corespunzător, cu urmăriri, ambuscade și atacuri, cu trai în corturi, seri la rug și cu veceu în tufișuri. Tot pachetul.

Echipamentul și-l aducea fiecare cu el, și, desigur, la unii era mai sofisticat, la alții - mai simplu. Și vărul meu, presupun, după ce a primit vreo două lovituri de spadă pe spate, s-a gândit să-și facă armură din zale.

Zalele sunt un tip de armură, împletită din inele mici de fier, legate unul cu altul. A luat multă-multă sârmă subțire și a început să facă din ea inelușe, pe care le lega unul cu altul. Nu avea de unde învăța, tot a încercat până i s-a primit. După vreo două luni de lucru migălos, avea deja o armură care-i acoperea torsul și mâinile până la coate. Și care cântărea vreo 8-9 kilograme.

Imaginați-vă ce furori a stârnit la următoarele jocuri în rândurile altor jucători. Și aici s-a întâmplat aceea ce familia noastră a interpretat ca una din cele mai mari tragedii posibile - cineva i-a propus să-i cumpere armura. Cu 50 dolari.

Vărul meu a revenit de acolo și a anunțat mândru că el se va face meșter-armurier. S-a apucat să facă una după alta armuri (care deveneau din ce în ce mai bune, deja aveau și glugă pentru a proteja capul, și erau lungi până la jumătatea coapselor, și le făcea tot mai repede), și să le vândă la prietenii săi de la jocuri, iar peste un timp - și la străini care aflau despre el. S-a apucat să cumpere cărți despre armurile medievale, să studieze domeniul. A început să facă și arme. Și prețurile la aceea ce făcea au crescut, normal. Oricum, afacerea era exact de tipul cela care generează venituri la limita subzistenței, când parcă nici nu te înduri să o lași că poate iată-iată va merge mai bine, dar nici nu lasă posibilitate de a face economii sau a planifica creșterea afacerii.

Așa a durat câțiva ani. El a abandonat studiile, și toată ziua stătea în atelierul său de după casă, ciocănind acolo pe nicovală (știți pentru ce nicovala are capătul cela ascuțit-rotund? ah, ce inelușe bune la zale se primesc pe el…). Maică-sa se resemnase deja că aceasta și este destinația finală a carierei sale, și nici nu mai încerca să-l convingă să facă altceva, fiindcă altceva nici nu prea putea. Dar nici nu vroia - aceasta era exact aceea ce-și dorea, ce putea și la ce avea vocație.

Și într-o zi s-a întâmplat. La Muzeul național de arheologie și istorie au auzit că undeva la noi este un meșter-armurier, l-au găsit și i-au propus să se angajeze la Muzeu. Ca restaurator. Cu  salariu oficial, cu asigurare socială și medicală, cu atelier cu numele său pe ușă. Happy end.

Pentru mine, sincer, acest caz e unul dintre acelea despre care se spune că „totul în viața asta are sens” și se spune că „punctele se unesc în linii” și se spune că „nebănuite sunt căile Domnului” și așa mai departe. Sigur, el nu va deveni bogat făcând aceea ce face (deși, cine știe), dar chiar nu asta contează. Face ceea ce-i place lui, face ceea ce poate să facă bine și aceea fără de ce nu-și vede viața. Și, de ce-l invidiez cel mai tare, e faptul că poate simți permanent plăcerea de a face lucruri cu mâinile tale. Știți la ce mă refer, nu? Când iei mai multe chestii care n-au nici o legătură între ele, le pui împreună, lucrezi puțin cu mâinile… și la urmă se primește ceva nou. O mâncare gustoasă, un scaun care va ține mulți ani… sau, într-o formă mai sublimată, când iei mai multe cuvinte nelegate între ele și faci un articol pe blog…

Până la urmă acest articol nu se vrea moralizator în vreun fel. Ideea este evidentă - el avea o pasiune, el a fost perseverent în ceea ce făcea, și până la urmă și-a transformat hobby-ul într-un lucru respectabil. Câți dintre noi se pot lăuda cu așa ceva?

Dar, când vorbeam cu studenții mei, sau cu oamenii care mă rugau să-i ajut să se angajeze undeva, totdeauna îi întrebam: da ție ce-ți place să faci? la ce ai talent? ce visezi să faci? Și foarte puțini erau acei care puteau să-mi răspundă la aceste întrebări. Deși, sunt sigur, când erau mici, ei nu visau să devină casieri într-o reprezentanță a unei bănci.

E bine când oamenii își urmează visele, chiar dacă asta e greu. Fiindcă e foarte interesant să întâlnești traducători din grupul polinezian de limbi, fizicieni-teoreticieni de la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală, paleontologi și mașiniste de metrou. Sau meșteri-armurieri.

Depozite, zvonuri si riscuri

Tot sunt întrebat deseori: „Iată, în ultimul timp se aud noutăți rele despre banca cutare. Eu, ca deponent, trebuie să-mi fac griji de asta sau nu?”

Pot înțelege așa o îndoială în cazul deținătorilor de acțiuni (și asta nu la noi, ci peste hotare). Prețul acțiunilor poate să scadă și poate să crească. Acolo riscul poate avea două semne, plus sau minus. Nu și în cazul depozitului.

Riscul major al deponentului la bancă este unul - de a pierde valoarea depozitelor (nu vorbesc aici despre mărimea dobânzii, modificările ei sunt prevăzute în contract și rareori sunt semnificative; plus, băncile cu probleme de lichiditate de regulă măresc dobânzile la depozite, în tentativa disperată de a atrage bani). Și acest risc nu lasă loc de dubii.

De aceea răspunsul la întrebare este: DA, TREBUIE. Dacă banca ta are probleme, la scadență iai banii și mergi la altă bancă. Dacă scadența e departe, o faci la prima ocazie favorabilă care permite să minimizezi cheltuielile (penalitatea pentru închiderea depozitului înainte de termen).

Investitul banilor care se câștigă cu atâta greu e o chestie serioasă. Care nu prea lasă loc de sentimentalitate sau fidelitate față de o instituție financiară. Sunt banii voștri, sunteți în drept să căutați banca cu reputație pe care o considerați impecabilă. 

(Nu mă refer acum la o situație concretă. Pur și simplu pe parcursul anilor e al treilea val de adresări cu întrebări pe această temă. Răspunsul a fost, este și va fi același.)

A murit Boris Strugatskii

„Lupoaica își învață puii: „Mușcați ca și mine”, și aceasta este suficient, iepuroaica își învață puii: „Fugiți ca și mine”, și aceasta tot este suficient, însă omul doar își învață copilul: „Gândește ca și mine”, iar aceasta deja este o crimă.”

Lebedele urâte

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

Întrebările jucate în sezonu 6 la Moldcell Cafe

Cred că acest sezon a fost cel mai reușit din toate de până acum. Vedeți și voi întrebările jucate. Pentru a citi normal, recomand să le descărcați.

Cum gindeste un om?

Casa ei se vedea de departe. Ochiul, obişnuit cu peisajul grămezilor pârjolite de moloz, este atras imediat de această construcţie. Ea aduce în haosul din jur o notă disonantă de ordine. De sobrietate, chiar. Se înalţă ca un simbol al sfidării. Om versus Distrugere. Deşi ştiu că a fost ridicată deja după Distrugere, deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze.

Nu există gard. De cine să protejeze? Dacă ceea ce am auzit este corect, am mai rămas doar doisprezece. O duzină, împrăştiaţi în diferite colţuri a lumii. Mă apropii de uşă. De cât timp nu am mai fost aici? De şase ani? De şapte?

Ea e în bucătărie. Este îmbrăcată în halatul pe care îl cunosc atât de bine. Păru-i cârlionţat cade în cascade aurii pe umeri. Când mă vede, înmărmureşte. Mă văd oglindit în ochii ei verzi, ce s-au deschis larg, privindu-mă cu o imensă uimire.

Străbat în câţiva paşi distanţa ce ne desparte şi o îmbrăţişez. Îi simt corpul suplu încordându-se ca o strună întinsă. Mâinile ei mi se proptesc în piept. “Cum, mai ai tupeul să vii aici? După atâta timp? Nu! Lasă-mă’n pace. Pleacă!”

Continui să o strâng în braţe. Îi sărut cu aviditate fruntea, ochii care s-au umplut de lacrimi, obrajii şi gura. Buzele la care am visat toţi aceşti ani. Buzele, de amintirea cărora încercam să fug.

Însă acum m-am întors. Şi aceste buze îmi aparţineau.

Sub presiunea săruturilor mele împotrivirea ei se topeşte, suspinele de plâns în-cetează şi iată-ne înlănţuiţi, îmbrăţişându-ne frenetic, în pragul supremei uitări.
Mâinile ei îmi trag febril cămaşa de pe umeri. O salt pe masă, îi desfac centura de care e atârnat pistolul şi îl las să cadă jos, dezleg cordonul şi sunt orbit de albeaţa trupului ei. Un teanc de farfurii cade pe podea cu un zgomot asurzitor de veselă spartă. Suntem iarăşi împreună.

Apoi, brusc, ea îngheaţă. Corpul ei devine rigid şi străin. Privirea îi este aţintită peste umărul meu. “Fă cunoştinţă, îmi zice cu o voce lipsită de orice expresie, soţul meu.” 
Înmărmuresc. Ce fel de soţ? De unde dracul s-a mai luat?

Evitând să privească spre mine sau spre soţ, ea îşi ia într-o mână halatul, în alta arma şi iese din bucătărie. Fără a spune nimic. Apatic, mă aşez pe unul din scaune. În mica bucătărie se instaurează o linişte stânjenitoare, aproape palpabilă.

Soţul face o mişcare de parcă ar dori să o oprească. Se întoarce spre mine. Pe faţă i se citeşte o umbră de speranţă – poate eu pot să-i explic ce se petrece. Nu prea am cu ce-l ajuta. Urmărit de privirea lui, îmi aduc hainele la o ordine sumară şi îmi prind la loc pistolul. Deodată, îmi dau seama că nu ştiu ce va urma, ce TREBUIE să urmeze. Ce face un soţ gelos când îşi vede soţia făcând cu cineva dragoste pe masa din bucătărie?

În fine, văzând că din partea mea nu vor urma explicaţii, este nevoit să accepte realitatea. Faţa i se crispează, pare că îşi reţine cu greu lacrimile. Devenit brusc gârbov, se apropie de masă şi se lasă greu pe un scaun în faţa mea. Îşi scoate cu degetele tremurânde o ţigară din pachet şi îl aruncă pe masă. Mă invită cu un gest să servesc şi eu. Îşi aprinde ţigara şi începe să o fumeze nervos, cu fumuri lungi, avide. Ce trebuie să fac în aşa o situaţie? Ambii păstrăm tăcerea. Îi studiez atent chipul, încercând să ghicesc la ce se gândeşte. El evită să mă privească.

Apoi îşi scoate pistolul şi trage în mine. Mă nimereşte în piept. Lovitura mă aruncă cu tot cu scaun în peretele ce se află doar la câţiva centimetri în spate.

Continui să-l privesc. Într-un târziu, îmi iau şi eu o ţigară. Până acum nu am mai fumat, însă îmi pare că un om ar trebui să înceapă să fumeze anume într-o astfel de situaţie. Fumăm, studiindu-ne reciproc. Liniştea este absolută. Încerc să par liniştit, însă simt că nu mai am mult până a intra în panică. Ce trebuie să fac?

Simplificând la maxim, am două opţiuni – plec sau trag în el. Însă am venit pentru a rămâne. În fine, scot pistolul şi trag. Îl lovesc din plin. Pentru a nu se răsturna împreună cu scaunul, se apucă de masă, iar eu susţin masa ca să nu se răstoarne şi ea.

Continuăm să fumăm ţigară după ţigară. Camera se umple cu fum. Fiecare îşi ţine în mâna dreaptă pistolul. Peste un timp el iarăşi trage şi iarăşi sunt aruncat în perete. Mai târziu trag eu şi din nou trebuie să prind masa ca să nu se răstoarne.

Ţigările se termină şi scot un pachet nou din Rezerva Intangibilă. Totuşi, ce e de făcut? Fumul devine tot mai des, deja nu-i mai disting faţa. Văd doar o umbră vagă. Însă ştiu că el e acolo, fumând ţigară după ţigară, cu ochii aţintiţi asupra umbrei vagi care sunt eu. Iar la intervale egale de timp el trage în direcţia mea.

E un cerc vicios. Noi nu cunoaştem soluţia. Aşa şi vom rămâne aici, trăgând unul în altul şi încercând să rezolvăm principala problemă pentru noi, androizii rămaşi – cum ar fi gândit un om? Vom sta aşa, fumând ţigară după ţigară, până când contururile noastre umane se vor pierde în fumul ce tot se va îndesi, şi vor rămâne doar gloanţele ce vin de nicăieri, urmate de loviturile de perete, şi gloanţele ce se duc în nicăieri, urmate de smunciturile mesei.

Şi va mai rămâne eterna întrebare – cum gândeşte un om?


14.09.’98 – 22.09.’98

Zadroti si prioritati

Istorie povestită de niște prieteni programatori.

La lucrul este angajat un student, coleg de grupă cu cineva deja angajat. Restul programatorilor îl înterabă pe acel deja angajat:

- Ia spune, cum este el la facultate?

- Așa și așa... zadrot. Foarte axat pe învățătură, vorbește foarte mult despre programare, învață foarte bine...

La așa răspuns, restul au rămas perplexi. După o scurtă pauză, cineva s-a încumetat să întrebe:

- Dar ce-i rău în aceea că el învață mult și se interesează de programare? Asta doar invers, este bine.

Deja a urmat o pauză din partea colegului noului angajat, care a presupus, probabil, revizuirea tuturor valorilor și a principiilor de viață, după care el nehotărât a spus:

- Da eu nu aveam în vedere nimic rău...

Și aceasta chiar este o stare de spirit generală între studenți. Cine învață și se interesează de viitoarea profesie e zadrot și nu se prea cotează printre colegi. Pot înțelege asta prin prisma integrării sociale - dar ar fi îndreptățit doar în cazul profesiilor care implică o componentă de socializare importantă... ceea ce nu este cazul programatorilor, de exemplu.

În majoritatea grupelor din universitățile la care am predat era anume așa o atmosferă. Un exemplu bun - fugitul de la ore. Când o parte a grupei vor să fugă de la ore, ei încearcă să-i convingă pe toți să  fugă, pentru ca penalizarea să nu fie individualizată, ci să se împartă la toți. Păi iată, când o parte de grupă încearcă să convingă altă parte a grupei să fugă, acei care nu vor să fugă se simt vinovați, hărțuiți și intimidați... și nu invers. Îmi pare normal ca acei care fug să nu se simtă în oala lor și să fie marginalizați și condamnați.

Când procurăm ceva și ni se dă mai puțin decât ceea pentru ce am plătit, suntem deranjați și ne apărăm drepturile, cerând să ni se livreze marfa până la ultimul gram. Însă când este vorba de studii, lumea parcă uită de acest principiu. Deși studenții ar trebui să ceară de la profesori să le predea tot pentru ce au plătit... să stoarcă din ei cunoștințele până la ultimul ban achitat conform contractului de studii.

Din păcate, la noi nu e așa. Poate de aceea că nu studenții, ci părinții acestora muncesc din greu ca să plătească studiile. Poate de aceea că lumea plătește pentru diplomă, și nu pentru studii. Și atâta timp cât va fi așa, acei care învață bine și nu fug de la ore vor fi numiți zadroți și vor fi marginalizați în colectivele lor. 

Doar mai târziu viața urmează să aranjeze lucrurile pe la locurile lor...

James Bond si calitatea studiilor

Când predam studenților mei piețele de capital și ajungeam la tema despre vânzările scurte, le arătam la seminare un mic fragment din filmul „Casino Royale” din 2006. Acolo este un moment (începând cu minutul 9 al filmului) când eroul negativ primește niște bani la păstrare de la clienții săi și imediat, utilizându-i drept garanție, dă indicații brokerului său să vândă acțiunile unei companii. Eu întrebam studenții ce tip de operație a fost aceasta și care sunt așteptările eroului negativ.

Nu intru în detalii tehnice, voi spune doar că persoana care vinde scurt se așteaptă ca pe viitor prețul acțiunilor respective să cadă. Dacă aceasta se adeverește, vânzătorul câștigă. Dacă nu - pierde.

Și cam la fiecare astfel de seminar, cineva dintre studenți îmi reproșa că ei merg la film să se distreze, și nu să identifice tipurile de tranzacții. Și eu de obicei le țineam cam următorul discurs:

Adevăratul învățat nu este doar până la examen - ai dat examenul și ai uitat. Învățatul calitativ, așa cum ar trebui el să fie, se soldează cu niște cunoștințe și aptitudini care sunt însușite și folosite natural de persoană. Și utilizarea cunoștințelor respective nu trebuie să solicite nici un fel de eforturi și încercări de ați aminti ceva - trebuie să fie în „nucleul operațional” al personalității.

Nu mă refer la informațiile întâmplătoare sau acumulate din curiozitate. Vorbesc despre studenții care studiau la facultatea „Bănci și burse de valori” sau la „Investiții”, și care, respectiv, vroiau să-și facă din asta o meserie. Însă care considerau că toate cunoștințele referitoare la viitoarea lor activitate reprezintă nu ceva obligatoriu, ci așa... un bonus sau o informație lipsită de utilitate practică.

Și cred că asta e una din principalele probleme ale sistemului nostru de învățământ și a studenților noștri. Peste hotare scopul facultăților este de a face absolvenții să cunoască anumite lucruri, pentru ca ele automat să poată fi aplicate mai târziu. Acolo cineva care nu a însușit materialul anterior, nu va avea ce face în anii următori, zburând de la facultate. Scopul facultăților noastre e doar să predea ceea ce scrie în program, fără a-și face mari griji despre aceea, cât de durabil a fost însușit materialul. Iar studenții care nu învață termină cu bine facultatea, neatinși de suflul cunoștințelor.

Îmi pare absolut normal ca un student de la filozofie, când aude în vre-un film referință la ideile unui gânditor, să și le amintească. Îmi pare absolut normal ca un student de la matematică, când vede în vre-un film vreo ecuație simplă, să încerce automat să o rezolve în gând. Și da, îmi pare absolut normal ca niște studenți de la Bănci și burse de valori, când aud despre o tranzacție cu acțiuni, imediat să o categorizeze și să știe care vor fi urmările ei.

Să luăm exemplul filmului cu James Bond. Eroul negativ a vândut scurt acțiunile unei companii ce construia avioane, și avea să câștige dacă prețul acestora se micșora. Din această cauză, el a organizat un atac asupra unui nou prototip de avion lansat de compania respectivă. Evident, prețul acțiunilor acesteia ar fi căzut imediat după un astfel de incident. Iar James Bond a preîntâmpinat atacul, și prețul acțiunilor a continuat să crească. Eroul negativ a pierdut toți banii clienților și a devenit foarte disperat să-i recupereze, participână la turnamentul de pocker din Casino Royale.

Așa vede filmul un student de la Bănci și burse, care cunoaște tipurile de tranzacții. Iată cum văd acest film persoanele care nu cunosc detalii tehnice despre vânzările scurte (inclusiv și majoritatea studenților mei, din păcate):

Eroul negativ a căpătat niște bani. După asta el a vândut niște acțiuni. După asta el a organizat un atac asupra avionului (poate de aceea că era om rău, poate din alte cauze obscure). Atacul nu reușește, și după asta el nu se știe de ce rămâne fără bani și este vânat de creditorii săi.

Nu e mare lucru. Doar face deosebirea între un spectator simplu și un specialist.

Cactusii si radiatia

Azi am mai auzit o dată despre necesitatea plasării cactușilor în fața monitorului, fiindcă ei, citez, „adună radiația și protejează de ea”. Hotărât să fac, de interes, un mic calcul.

Deci, dacă considerăm adevărate afirmațiile că 1. monitoarele (mai ales acele contemporane) emit radiații nocive și că 2. cactușii chiar pot să adune radiația,

avem următoarele:

Să presupunem că radiația este emisă de monitoare perpendicular suprafeței lor. Radiația (să zicem, razele X și gamma) se mișcă rectiliniu. Dacă cactusul nu acoperă toată suprafața ecranului, atunci doar o parte mică de radiație va fi reținută de el. Afirmația că el adună radiația presupune că cactusul deviază radiația din mișcarea ei rectilinie. În limitele cunoștințelor contemporane, cactusul poate face aceasta prin intermediul câmpului său gravitațional.

Mai departe e simplu. Urmează să calculăm, ce masă trebuie să aibă un cactus amplasat la 15 cm în fața unui monitor ca să devieze pe sine toate razele emise de acesta. Formula de calcul este următoarea:

Înlocuim toate variabilele, și primim un cactus cu masa de 7.93 * 10^25 kg. Altfel spus, 79.336.205.611.101.800.000.000.000 kg.

Asta e de 13 ori mai mult decât masa Pământului.

Sau totuși cactușii lucrează altfel?

99 de cumatri

Vreo câțiva ani în urmă, am avut treabă la comisariatul general de poliție din Chișinău. Reorganizam o companie și una dintre proceduri implica și poliția.

Eu stăteam în biroul polițistului care se ocupa de noi, așteptând ca el să se elibereze. Între timp cineva l-a sunat (din discuție am înțeles că era din satul său natal) și i-a spus că în sat a fost văzută o persoană care de mai mult timp era dată în urmărire de poliție.

În următoarele 45 de minute am asistat la derularea unei operațiuni de reținere a persoanei respective. Polițistul meu a inițiat o activitate febrilă, vorbind paralel la trei telefoane și coordonând acțiunile mai multor persoane. N-am stat până la sfârșit (așa și nu-și găsise timp pentru mine), dar presupun că infractorul nu avea nici o șansă de scăpare.

Până aici totul este superb. Dar.

Discuțiile sale telefonice începeau cam așa:

Cu superiorul său: „Cumătru, lumea de la mine din sat spune că au văzut acolo un bandițel pe care noi îl căutăm. Vorbește cu șeful nostru să vorbească cu șeful de la poliția din raion ...”

Cu poliția din sat: „Cumătru, uite m-a sunat cutare și mi-a spus că în sat l-au văzut pe bandițelul cela pe care noi îl căutăm. Ia-l pe cumătrul Vasile și așteptați să mai vină cineva de la raion...”

Cu poliția din raion: „Cumătru, uite am vorbit și cu cumătrul din sat, ei o să prindă un bandițel și mai au neovie de oameni...”

Și tot așa în continuare. Sincer să fiu, m-a cam trecut rece prin spate auzind toate aceste discuții. De parcă niște „bandiței”, mai organizați, ce-i drept, luptă contra la restul „bandițeilor”. De atunci, văd poliția ca pe un grup închis de persoane, legate cu totul cu alt fel de relații decât acele de serviciu. Un ghem de legături foarte încâlcit, în care dacă încerci să tragi dintr-o parte, iese cu totul din alta. Legături care implică și corupție, și o mână care spală pe alta, și promovare cu totul după alte principii decât meritele.

Evident că așa un sistem nu poate fi eficient. Și evident că așa un sistem va lucra nu în interesul ipoteticului cetățean, ci mai mult în interes propriu. Și îmi pare foarte dificil azi de descâlcit acest ghem de legături, de tăiat ce e în plus acolo și de făcut ca totul să lucreze nu „din cumătru în cumătru”, ci așa cum trebuie.

First they came for the communists...

„First they came for the communists,

and I didn't speak out because I wasn't a communist.

Then they came for the trade unionists,

and I didn't speak out because I wasn't a trade unionist.

Then they came for the Jews,

and I didn't speak out because I wasn't a Jew.

Then they came for me

and there was no one left to speak out for me.”

Martin Niemöller

Păi iată… mai întâi ei au interzis simbolurile comuniste, și eu am tăcut, fiindcă nu sunt comunist…

Decât o interzicere demonstrativă a simbolurilor, care în realitate nu are nimic comun cu lupta cu comunismul istoric, ci este doar o pregătire de următoarele alegeri, aș vrea să văd că cuiva chiar îi pasă de crimele care s-au făcut atunci. De exemplu, aș vrea să văd numele unor persoane care chiar au comis crime pe timpul cela (cine făcea listele de deportări sau cine erau turnătorii). De exemplu, aș vrea o lege a lustrației, aprobată și pusă în aplicare (ceea ce nu este real atâta timp cât legile sunt aprobate de componența actuală a parlamentului). Acestea ar fi niște măsuri întreptate contra unor oameni concreți care au comis crime concrete... și nu lupta cu niște simboluri. Care va strârni o reacție inversă acelei așteptate.

Last frontier

Acesta e Tărcuș. Eroul zilei de azi.

Una din companiile la care sunt asociat trebuie să devină plătitoare de TVA. Căpătarea titlului de plătitor presupune un control al activității companiei de către fisc. Inclusiv, după cum s-a dovedit, și verificarea prezenței companiei la adresa indicată ca sediu.

În același timp, legislația noastră permite fondatorilor de companii să-și înregistreze compania la adresa lor de domiciliu, lucru de care eu și am beneficiat. 

Și, respectiv, azi am mers la fisc pentru a ne descurca până la urmă cu dosarul nostru și pentru a confirma existența sediului (cum ne-a explicat inspectorul fiscal, „măcar să mă conving că așa casă există”).

Luat un taxi, am urcat în el inspectorul și mergem la Durlești. Ajuns, intrat în orgadă, mers până în pragul casei... mai pe scurt, convins despre existența imobilului.

Și anume asta a fost ora de glorie a lui Tărcuș. Pe tot parcursul vizitei fiscale la mine acasă el s-a opus vehement birocrației furibunde de la noi, și-a expus foarte tranșant punctul de vedere despre administrarea fiscală din Moldova și tot încerca, ba din dreapta, ba din stânga, ba de pe la spate, să vadă din ce sunt făcuți luptătorii noștri cu evaziunea și spălarea.

Slavă lui Tărcuș. Fiindcă puțini mai sunt curajoșii care-și pot ridica vocea contra inspectorilor fiscali și a tuturor solicitărilor acestora. Eu, de pildă, n-am zis nimic.

Floarea soarelui

Când, peste vreo sută de ani legislația din Moldova va califica semințele de floarea soarelui drept drog ce cauzează dependență, iar păstrarea și realizarea lor va fi interzisă, și în timpul reținerii de către poliție cineva o să fie prins cu pachețelul de semințe în buzunar, el numaidecât o să strige că pachețelul i-a fost aruncat în buzunar în timpul reținerii.

Mai bine mort decat ONG-ist

Acum ceva timp am asistat la o dezbatere la tema ”Mai bine mort decât ONG-ist”. Eu, văzând tema, am mers acolo în speranța găsirii răspunsurilor la toate întrebările, inclusiv principala întrebare despre viață, univers și în genere. Din păcate, nu a fost să fie.

Afirmatori erau Lucia Aprodu și Dumitru Alaiba, oponenți - Corneliu Cirimpei și Andrei Panici. Toți notorii în dezbateri și notorii în ceea ce fac în viața obișnuită.
Dezbaterea a fost frumoasă, participanții măsurându-se în lungimea inteligenței și a talentului oratoric, ei chiar fiind pe măsură. Presupun, s-au simțit bine, amintindu-și tinerețea frumoasă petrecută în dezbateri. La finele discuției s-a pus la vot, și acei prezenți au votat... care echipă a fost mai bună. Iar eu am mers acasă foarte dezamăgit și frustrat.
Desigur, dezamăgirea mea era cauzată nu de dezbaterile propriu-zise, ci numai și numai de așteptările mele exagerate. Eu am mers la o ședință de dezbateri în așteptarea unor soluții... ceea ce a fost cel puțin naiv. În fine, să zicem că asta e problema mea, cauzată de stilul de lucru cu care m-am obișnuit în lumea afacerilor - acolo scopul întâlnirilor este obținerea unor rezultate concrete și măsurabile.

Referitor la tema discuției, oponenții și-au făcut treaba foarte bine. Ei au indicat că  1. ONG-urile sunt create de persoane private cu cele mai diverse scopuri și că 2. Ele nu sunt datoare nimic nimănui, poate doar finanțatorilor.
Și într-adevăr, având aceasta în minte, dispare cea mai mare parte a obiecțiilor care sunt formulate față de ONG-uri. Ele nu sunt organe de stat, care există pentru a lucra în folosul nostru, ci au fost create de către cineva pentru ceva, și noi, terții, putem sau nu putem intra în ceva-ul cela, obiect de activitate. (Chiar dacă ONG-ul nu-și îndeplinește atribuțiile prevăzute de statutul său, nu cred că este real să se facă ceva cu asta - poate, după îndelungate judecăți și plângeri la ministerul justiției și sensibilizări ai opiniei publice... dar nu sunt sigur că se merită.)
O problemă aparte, care tot nu e o problemă, este eficiența distribuției și utilizării finanțărilor. Banii sunt dați de către finanțatori, și cât de nerațională și neeficientă nu ne-ar părea uneori utilizarea lor, asta e strict problema finanțatorului. Dacă acceptă așa o utilizare a banilor săi, treaba lui.

Problema mea cu ONG-urile nu este adresată direct lor, ci se referă mai mult la situație pe ansamblu. În primul rând, ele canalizează tinerii, forța de muncă cu cel mai mare potențial de inovare, într-un domeniu absolut neproductiv.
Ce am eu în vedere? ONG-urile nu produc un capăt de ață. Iar când efectuează activități economice, ele conform legislației trebuie să fie cu profitabilitate nulă. Deci, în cazul ONG-urilor dispare principalul motor al eficienței economice - necesitatea de a genera profituri (deci, de a maximiza rezultatele și de a minimiza costurile). Chiar și potențialul de dezvoltare a lor (capacitatea de acumulare a resurselor) este limitat de necesitatea de a consuma bugetele alocate până la finele proiectului - cât ai scris, atât trebuie să consumi, că e păcat să restitui banii la finanțator…
Așa că valoarea adăugată adusă de ONG-uri economiei noastre este aproape de zero. În general, funcțiile ONG-urilor, în cea mai mare parte, sunt fie complementare, fie dublează funcțiile care sunt îndeplinite de stat. Se primește că tot sectorul non-guvernamental se adaugă guvernului drept încă o suprastructură pe economia noastră. Iar statul tot nu produce nimic, având doar funcții de reglementare și redistribuire. La TEDx vorbisem despre ponderea angajaților publici în total angajați din Moldova (care este de 28,4% cf. ultimelor date de la BNS). Or, ponderea în total angajați a celor care lucrează în sectorul non-guvernamental, constituie 6,7%. În total, avem niște onorabile 35 la sută de persoane angajate care nu aduc valoare adăugată economiei țării. Fiecare al treilea.
Deși multe ONG-uri, spre deosebire de Stat, nu consumă din impozitele noastre, ci aduc bani în țară, banii ceia merg fie ca remunerare consultanților străini, fie direct în consum (și susțin inflația sau importurile, până la urmă). Iar țara rămâne să se afle acolo unde și se afla.

Iar în al doilea rând, ONG-urile educă o anumită stare de spirit și anumite obișnuințe în lucru. Mă refer la orientarea pe raportări în detrimentul orientării pe rezultate, și mă refer la caracterul discontinuu al proiectelor și, respectiv, la lipsa controlului pe termen lung asupra rezultatelor proiectului.
Din păcate, finanțatorii nu pot aprecia rezultatele reale ale proiectelor implementate, ci doar indicatori cuantificabili și măsurabili, dar indirecți ai rezultatelor proiectelor. De exemplu, ei nu pot aprecia soluționarea reală a unei probleme prin aprobarea unei legi, ci doar pot constata aprobarea legii. Nu pot aprecia cu cât s-a schimbat starea de spirit în societate privind o anumită problemă, ci pot număra numai posterele afișate referitoare la problema respectivă. Nu-mi imaginez cum după ce s-a raportat că problema a fost soluționată prin aprobarea unei legi, se va mai raporta că legea în realitate nu ajută cu nimic și problema continuă să persiste.
Plus, datorită organizării pe proiecte și cicluri de finanțare, ONG-urile nu sunt stimulate să monitorizeze continuu problemele de care s-au ocupat (doar dacă nu mai au proiecte pe aceeași tematică). 
Atâta timp cât această atitudine rămâne în cadrul ONG-urilor,  e ok și e problema lor. Însă de multe ori persoanele educate în acest stil de lucru migrează în domeniul afacerilor (ceea ce nu e mare problemă fiindcă dacă nu-și schimbă atitudinea, nu supraviețuiesc mult acolo) sau în domeniul guvernamental (ceea ce chiar e o problemă, fiindcă lucrul la stat este exact propice pentru a mima activitatea, lucru bine însușit în multe ONG-uri). Am întâlnit mulți tineri la interviuri care aveau aptitudini foarte bune de comunicare și de a se prezenta favorabil (ceea ce e bine), care își vedeau activitatea doar în comunicare și coordonare (aceea ce nu e bine, cineva trebuie și să producă ceva), care vedeau soluționarea problemelor în convocarea unor mese rotunde sau în scrierea unor rapoarte despre problemele constatate (ceea ce nu e bine deloc fiindcă asta poate fi doar punctul de pornire în soluționarea problemei, dar nu și soluția în sine) și care după ce raportau despre măsurile întreprinse pentru soluționarea problemei, uitau de existența acesteia (ceea ce în administrarea unei afaceri este inadmisibil).

Acum, chiar nu vreau să fiu rău - avem multe organizații non-guvernamentale care fac lucruri extraordinare. Și cunosc foarte mulți oameni care și-au dedicat viața unor cauze nobile, pe care le realizează inclusiv cu ajutorul ONG-urilor. Însă acei oameni erau dedicați acestor cauze și fără finanțările străine, finanțările fiind un mijloc, și nu un scop.

În fine. Dezbaterile pe tema „Mai bine mort decât ONG-ist” mi-au părut o reflectare foarte fidelă a stilului de lucru al ONG-urilor. A fost o întâlnire cu o temă extraordinară, care a trezit interesul public, a fost o discuție acolo pe loc (în cazul dat - în formatul dezbaterilor parlamentare britanice), după care, cum am mai spus, s-au pus la vot opiniile părților. Acum, ținând cont că în sală (ca de obicei la astfel de evenimente) erau prezenți în majoritate membri activi a diverse ONG-uri, ghiciți care opinie a câștigat. Din sală la un anumit moment s-a întrebat dacă va fi coffe-break.

Iar după vot, toți ne-am împrăștiat acasă, satisfăcuți de lucrul făcut și de rezultatele obținute.

Ultimele noutati

În ultimul timp în statutul meu au avut loc câteva modificări, la activitățile anterioare mai adăugându-se câteva. Zic să fac și aici anunțurile de rigoare.

Deci:

1. Am fondat compania „Magnetsoft”. E o companie superbă cu o echipă extraordinară care, după cum rezultă din denumire, face softuri. Softuri foarte complexe și interesante. Mai multe detalii pe magnetsoft.md.

2. Am devenit președinte al Asociației Companiilor de Leasing din Moldova. Scopurile Asociației sunt crearea condițiilor prielnice pentru dezvoltarea ramurii serviciilor de leasing la noi, în special prin participarea la elaborarea legislației în domeniu și prin o reprezentare mai vizibilă a intereselor ramurii.

Ambele activități sunt extrem de interesante, ambele mă fascinează și ambele îmi iau foarte mult din timpul meu. Care și așa nu era foarte mult.

Cine va prasi?

Zilele astea am întâlnit un activist cunoscut. Care de când îl cunosc face activități. Și începe să-mi spună:

- Hai în politică... De ce nu ești în politică... Masa critică... O nouă elită...Și tot așa.
La care eu îi spun:
- Nu vreau în politică. Dacă toți vom merge în politică, cine o să prășească?
Probabil nu a înțeles metafora. M-a întrebat nesigur:
- Ce, ai început o afacere în agricultură?

Being Stella Enachi

Pentru o mai bună vizualizare, recomand să descărcați fișierul. Being Stella Enachi

Ca in Roma

Cred că mulți mai țin minte, de la orele de istorie, despre cunoscuții frați din Roma antică - Tiberius și Gaius Gracchus.

Ambii au fost tribuni la diferența de 10 ani, în funcțiile lor intrând reprezentarea și apărarea intereselor poporului Romei în fața Senatului acesteia. Ei au trăit în ultima perioadă a Republicii, când mecanismele ei, atât de eficiente și de funcționale la început, deja se erodau și nu mai erau în stare să lucreze. Peste 30 de ani după ei s-a născut Iulius Caesar, odată cu care Republica s-a sfârșit.

Tribunii Gracchi luptau pentru o reformă funciară, reforma armatei, reforma sistemului de acordare a cetățeniei și a acelui electoral. Ambii au fost uciși de mulțimi conduse de reprezentanții Senatului Romei.

Gaius Gracchus inițiase și o importantă reformă a justiției. Pe atunci, administrarea provinciilor care intrau în componența Republicii era efectuată de patricieni numiți de câtre Senat din rândul senatorilor. Deseori (nu deseori, ci în toate cazurile cu foarte puține excepții) sume enorme din impozitele încasate în provincii erau delapidate de către pretorii responsabili pentru provinciile respective. La întoarcerea în Roma aceștia erau uneori învinuiți de delapidare și se încerca tragerea lor la răspundere. Procesele legate de delapidarea mijloacelor și corupție erau examinate de către o curte compusă din senatori.

Gaius insista ca membrii curții care examina cazurile de corupție în rândul senatorilor să fie numiți din afara senatului. Fiindcă cu timpul devenise imposibil să mai fie tras cineva la răspundere. Senatorii nu votau pentru tragerea la răspundere a altor senatori, fiindcă și ei la rândul lor puteau să ajungă în aceeași postură.

Acest mecanism deficient, când același grup de persoane comite infracțiuni, și tot ei urmează să aprecieze dacă au fost sau nu comise infracțiunile, a fost una din cauzele decăderii măreții Republici Romane.

Cunoscută situație și cuvinte, nu? Reforma justiției, corupție, grup închis de persoane care se autoapreciază...